Page 8 - 1905-04
P. 8

Nrul 4, 1905               LUCEAFĂRUL                         87
         Se  înserase  de-a  binele.  Tunurile  bubuiaO   nicele  cu  horile  înfierbîntate,  cu  fete  şirete,  cu
        înainte                           flăcăi  iuţi  de  picior  şi  răi  de  colţ,  cu  moş
         Prin  vii  urla,  plîngea  vîntul.  Din  cerul  întu­  Dorică  lăutarul  ce  se  dădea  pe  lîngă  fete  şi  le
       necat  picura  o  tristeţe  de  moarte.  Cazacu  mer­  striga cum strigă flăcăii:
       gea în neştire, cu gîndul la Obirşeni...
                                                  «La horă mă ’ndes, mă ’ndes
         După  cîtva  timp  intră  în  pofumbiştî...  îl   «La argea nu ştiu să ţes»!
       trăgea  par’că  cineva  de  mînă  să  intre  în  po­
        rumb.  Stătu  cîtva  timp  în  loc,  apoi  intră.  Po­  Uitase  şi  de  «planşetă»  şi  de  «stupilă»  şi  de
        rumbul  mare,  ciocanii  groşi  ca  ciomegele,  ştiu-   miliţie!  Vîntul  plîngea  prin  porumb  şi  tot  la­
        leţiî  lung!  cacisme.e.  «la  aşa  se  făcuse  porumbu   nul  pl  ngea  cu  el...  Şi  deodată  peste  vue-
        în  anu  cind  s’a  prins  Ioana  la  horă»  !  Prin   tul  vintului  se  revărsă  'n  coprins  semnalul
        foile  uscate  ale  porumbului  vîntul  trecea  şue-   «adunarea»  Dar  Cazacu  îl  auzi  ca  prin  vis...
        rînd.  Une-ori  însă  avea  vijiituri  cari  sămănau   Mergea,  mergea  mereu...  Apoi,  după  cîtva
        a  suspine.  Cazacu  se  gîndia  la  Obîrşeni.  Vedea   timp  se  opri  in  Ioc:  «Ce  fac  eu»  ?  ...  Porni
        lanurile  de  coceni,  căzînd  în  gura  cosoarelor,   iarăşi.  Ciocanii  de  porumb  fugiau  pe  lîngă  el...
        carăle  de  porumb  curgînd  în  sat,  drumul  ţari­  «Unde  mă  duc»?  Muşuroaiele  îi  puneau  pie-
        nei  presărat  pe  ici-colea  cu  cîte  o  foaie  de   decă  :  de  vre-o  două  ori  era  să  dea  ’n  nas...
        porumb  albă  ca  un  fulg.  Şi  i  se  ’nfăţişa  cîmpul   «Turna  la  Obîrşeni  rră  opresc«  1...  Capu-i
        trist  de  toamnă,  cu  mirişte  înegrite,  cu  griul   frigea.  Vîntul  părea  că-I  încărcat  cu  limbi  de
        răsărit  de  abia  pe  alocuri,  cu  ciocâlăiştile  cu   flăcări...
        teşi  de  ciocani  ascuţiţi,  scurţi,  drepţi  ca  nişte   Seara,  Florea  Cazacu  fu  trecut  «lipsă  la  apel».
        vîrfuri  de  suliţe  ce  răsâriau  de  supt  pămînt.   Iar  a  doua  zi,  de  dimineaţa,  la  cafea,  un  ţigan
        Apoi,  serile  liniştite  de  toamnă  îi  veniră  ’nainte   — făcut de curînd fruntaş — se răsti la artelnic.
        cu  clăcile,  cu  furcâriile  lor,  cu  vinul  nou  ce   —  Prezantă-te  ’ncoa  scurt,  leat,  cu  porţia
        ferbia  mai  la  fiece  casă  de  Român  !  Şi  dumi-  lui Cazacu!   c. Sandu-Aldea.


                                   POPA VASILE.
         în  odaia  îngustă,  joasă,  cu  ochi  de  fereastră   Pe  după  icoane  sînt  vîrîte  tufe  de  busuioc  şi
        mici,  soinnuroşi,  roşcaţi  de  lumina  cind  săltă-   izmă creaţă, cu miros de sărbătoare.
        toare,  cînd  pacinică  a  beţigaşului  de  său  de   într’un  tîrziu  bărbatul  se  opri  în  mijlocul
        pe  masă,  se  plimbă  cu  paşi  largi,  se  opreşte  cu   casei  dupăce  închise  uşa  odăii  vecine.  Stătu
        mînile  lăsate  grele  de-alungul  trupului,  apoi   mult,  ca  împietrit,  cu  capul  plecat,  cu  braţele
        iar  porneşte  vîrindu-şî  braţele  unul  supt  cela­  încrucişate.  Din  cînd  în  cînd  ofta,  şi  barba
        lalt,  un  bărbat  adus  puţin  de  spate,  în  barba   mare  se  zbătea  repede  pe  piept,  ca  o  descăr­
        revărsată  bogat  cu  mănunchiuri  groase  de  fire   care  nervoasă.  Afară  vintul  se  văita  prin  frăgarii
        arginţiî,  cu  mustăţile  ca  două  coarne  de  ber­  negri,  se  învăluia  pe  supt  streşină,  înbulzindu-
        bece,  ce  se  pierd  în  barbă,  roşcate,  cu  puţine   se  în  geamurile mici, şi se depărta apoi, ca răpit,
        fire  albe.  Din  cînd  în  cind  rămîne  dună  masă,   într’un  întuneric  de  să-ţi  scoţi  ochii,  lăsînd
        vrea  să  se  aşeze  pe  scaun,  dar  iar  se  îndreaptă.   răstimpuri  mari  de  linişte  în  urmă.  —  Din
        Pe  c  teva  clipite  capul  se  ridică  măreţ,  şi  supt   ochii  negri  aprinşi,  se  desprinseră  repede  doi
        sprîncen  le  dese,  stufoase,  ard  în  văpăi  două   stropi  mari  şi  se  perdură  în  barba  încîlcită.
        diamante  negre,  orbitoare.  Nasul  de  vultur  pal­  Paşii  se  măsurară  iar,  hotărîţi  acum  spre  masă,
        pită, pare că miroasă în depărtări mari.  şi scaunul cu spătează scîrţăi dureros.
         (n  casă  e  linişte  gn.a.  Din  odaia  vecină,  pe   O  coală  albă  de  hîrtie  aştepta  acum  să  i  se
        uşa  deschisă  se  aude  respirarea  regulată  a  celor   încredinţeze,  ceeace  nu  ştia.  Peana  înţepeni
        ce  se  odihnesc,  scutiţi  de  răsufletele  reci  ale   între  degetele  groase.  Vinele  se  umflară  supt
        vîntului,  ce  flueră  cu  o  mulţime  de  întorsături,   pielea  galbină-vineţie,  ca  nişte  sforicele  de  un
        în  straşina  lungă  a  casei,  afară  în  toamna  tîr-   vinăt tulbure.
        zie.  în  vatra  rece  în  două  colţuri  doi  grieri
        numără  clipele  ce  trec,  cu  glasul  răguşit  de   «Măria Ta 1
        atîta  numărare.  Sfinţii  în  haine  largi,  şterse,   «De  două  zeci  şi  cinci  de  ani  sînt  aici  în
        ascultă  cu  capetele  plecate,  din  cadrele  icoane­  satul  unde  m’ai  trimis.  25  de  ani  trec  ca  o
        lor  vechi,  furtuna  de  afară.  Ascultă  şi  par   palmă  la  ureche,  dar  pentru  mine  au  fost  două
        foarte  adînciţi  cu  gîndul,  ca  nişte  moşnegi  ce   zeci  şi  cinci  de  veacuri,  Măria  Ta!  Pină  am
        au adurmit la un priveghiu, cu coatele pe masă.  fost  la  învăţătură  m’ai  cunoscut  bine,  pe  mine
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13