Page 12 - 1905-05

112 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1905
povestea mîniel dezlănţuite, şi faţa i s’a albit ca ceară, a trecut pe dinnainte-i şi s’a ascuns supt
păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, părul bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare?...
dar furtuna vedea el bine că e gata să izbuc­ Anuţeî nu-I zise o vorbă legănată. Şi aşa
nească. Sări în şea şi de-acolo zise: mîne e Duminecă şi prinderea postului de s.
«Apoi, bine Costeo, te vei mai socoti. Mărie. Pînă la s. Mărie nu e atîta. Atunci va
Pînă după s. Mărie va mai trebui să stai, merge cu fată cu tot în sat. Mîne însă va ră-
să-mi capăt om în loc: ear de aci încolo voia mînea Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi
dtale. să prindă postul la frate-său Manoilă.
— «Da, boerule, voia mea. Socoata mea-î In sat, după prînz, Anuţa merse cu verişoa-
gata de acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc.» ră-sa la joc. Costea rămase la Manoilă cu pă­
Petrea porni în trap grăbit, şi ploaia de copite hărele înainte.
răpăca prin păduri tot mai departe. — «Aşa frate, viii şi eu în sat. M’am sătu­
Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză rat de atîta singurătate acolo. Apoi mal ales
pe podmol, fără să se poată gîndi la ceva. pentru Anuţa. Vezi, ţie ca la un frate-ţi spun,
Intr’un tîrziu îi veni în minte Dumineca în că altuia cui să-l spun? Mie mi groază de boe-
care Anuţa merse la biserică. Şi vedea acum rul cel tînăr, să nu cad în vr’un păcat cu el
pe domnişorul cum a întîlnit-o în drum, cum pentru copilă, Is o viţă blăstămată, Manoilă,
a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. cum ştii tu bine. Doar eacă şi pe Petrea ăsta nu
Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de ro­
Un junghiu i se înfipse în pept: da, un tăiuş mân de-a noastre. De aceea, caută numai bine
de oţel: Anuţa nu i-a spus nimic. Dar nimic. la el, nici nu samănă a Ungur. AI jura că-I
O vorbă legănată măcar. Ci ea a tăcut. A ştiut domn de-aî noştri. Tătăl său încă vorbia bine
ea de ce tace! Da, Anuţa. copila lui de 16 româneşte, dar tot se cunoştea. De Petrea să-ţi
ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, singurl- pui mîna pe inimă şi să jori că-i român.»
singurel, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-T «Aşa, Costeo, aşa. Şi-s prăpădite şi fetele.
spune. Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă ? In sat sînt cari umblă după el. Dar ţi-ai găsit:
Nimic, nimic, nimic. Şi Anuţa nu samănă cu nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde şi
maică-sa. Nu. Cer şi pămint. Ot Doamne! atîta tot. Eu îţi spui că n’aşi crede să fie om
Sara se lăsase răcoroasă şi plină de pace adîncă. răii.»
Murmurul vecinie al pădurilor se auzia numai — «Aşa crezi, Manoilă? Apoi să-ţi spun eu
nedesluşit. Vr’o buhnă nenorocită cheuna din că nu-I aşa. Nu, Manoilă, nu. Tatăl său cum
cînd în cînd în vr’o scorbură putredă. De-asupra, a fost? Grozav şi al dracului. Da, să-l vezi
pe bolta întunecată, florile de argint se prese- tu ce ochi are! Anuţa de ce a îngălbenit ca
rară, trimiţînd printre genele ochiului închis de ceara? Lasă-mă ManoiI, lasă-mă!»
jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Din După ce mai goliră după olaltă vr’o trei pă-
spre grădină venia freamătul părului mare, hară, vorbiră iar:
supt care odihnea gospodina harnică de odată «Ştii tu mă, Costeo frate, ce-ţî spun eu ? Tu
a acestor case Lui Costea, cuin
sta pe podmol, i se păru că
aude cum îi şopteşte cineva din
inima lui, dar glasurile le auzia
cu urechea totuşi. Şi ÎI spunea:
«Nu fi aşa pripit, Costeo. Gîn-
deşte-te cum ai fost şi tu în
tinereţe. Da, în tinereţe! Adă-ţî
aminte, Costeo. Anuţa e fată
mare acum, şi inima nu o în­
chizi cu zaruri şi cu ziduri.
Poate să-i placă de vr’un ficior
din sat, poate de domnişorul...,
da, da, de domnişorul Petrea.
Asta încă nu-I păcat. Dar tu
Costea eşti prea firetec. Zici că
nu samănă cu maică-sa ... Ian’
gîndeşte-te, Costeo: unde v’aţî
întîlnit voi mal întîi, unde ne­
am văzut noi mai întîi?...»
Costea se deşteptă: văzu lim­
pede pe nevastă-sa. Albă ca de Şt. Luchian. Birt fără muşterii.