Page 13 - 1905-05

Nrul 5, 1905 LUCEAFĂRUL 113
tămîni în cap, au tot bătut cînii,
afî tot răcnit hăitaşii şi au chiuit,
şi au tot răpăit puştile, cînd
mai înfundat, cînd mai deschis,
de gîndeaî că se vor prăpădi
pădurile cu totul. Badea Costea
trebuia să fie cu ei să arete
potecele, să spună bătăturile,
şi bălţile unde să scaldă colţaţii.
Anuţa, singură acasă, avea multă
grabă. Două ii nouă nouţe,'croite
de acum şi cusute, avea să le
împodobească cu flori de mă-
tasă, şi să facă betele chindesite,
după nişte forme nouă, ce le
aduse din sat. Şi cînd alegea
florile albastre şi roşii printre
şirele dese, i răsărea de atîtea
Şt. Luchian. Colindătorii
ori chipul domnişorului. Dar nu
să nu te prinzi cu boeţu, ci să rămîl la pădure. aşa numai ca o icoană, — cum se arăta mai îna­
Ori cel puţin stăî, fără nici o vorbă, pînă la s. inte — de care nu cuteza să se atingă, ci să o
Mărie. Doară atîta vreme vei mal putea tu privească numai aşa din depărtare. S’a mai
griji, cum al grijit pînă acuma. Dar drept să-ţi întîlnit cu el doar de trei ori, dela Dumineca
spun frate: atîta pază, după cît mă tae pe mine ceea de pe deal, şi în rîndul al treilea cuteză
capul, nu are nici un rost. Inima pînă simte să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi în
soarele, bate. Cînd nu-1 mai simte s’a gătat. rîndul acesta i se părea că a căpătat şi ea
Aici în sat este unu lonu Diacului, care moare ceva din fiinţa Iui: îndrăzneală şi cutezanţă,
după fată. Şi Anuţa după cît am înţeles din ceva din «turburarea» lui Petrea, cum zicea
gurile femeeştî, încă îl ocheşte. Să dee Dumnezeii badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar
să tragem Ia toamnă o nuntă de să-î meargă nu zicea nimic. Ci cît ţinu goana după mistreţi,
vestea.» se ivia din cînd în cînd la poalele pădurii ca
«Da, să-i meargă vesteai» Vinul se deşerta o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghi-
repede, şi sticlele se umpleau din noQ. Lim­ ţia din nou. Şi se arăta tot atunci, cînd Petrea
bile se dezlegară tot mai bine, şi se deştep­ alunga vînatul ce vrea să scape din pădure,
tară amintirile vechi, întunecînd cu lumina lor să treacă drumul ţării. Cîte odată eşiau aproape
pe cele de acum: viaţa lor de ficiori, traiul deolaltă şi ochii li se întîlneau. Dar privirile
tihnit dela pădure, apoi cele doauă ospeţe: a
lui Costea şi a lui Manoilă, şi copiii lor, şi
tot rostul gospodăriei lor.
Anuţa se ’ntoarse dela joc, înflorită Ia obraz.
Cînd o văzu, Costea-i zise : «Vezi aşa-mi placi,
copilă, aşa cum ai fost mai nainte. Las’ veşte-
zala pe sama doamnelor» şi o cinsti cu un pă­
hărel de vin, întîia oară în viaţă lui.
Cînd eşiră să se ducă, Costea, clătinîndu-se,
tot se mai întoarse odată şi-i spuse lui Ma­
noilă, şoptindu-i «Ştii eu le cunosc neamul.
Tatăl său a fost grozav şi al dracului, Petrea
e turbat şi al dracului: mă, e sînge din nea­
mul Urseştilor, mi groază că intru în vr’un
păcat.»
Mistreţi au fost în pădurile acestea totdeauna
destui, dar ca în vara aceea, nu se prăsiră
nici cînd. Pe unde te ’ntorceai, rîmături, potece
întregi şi frecături cum au eşit din scaldă. Şi
n’a alergat după ei domnişorul Petrea, nu, dar
oamenii toţi ziceau că şi-a eşit din fire. Ş’a adus
pretini din străini, — o mulţime, şi două săp- Caricatura lai Luchian.