Page 6 - 1905-05
P. 6

106                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 5, 1905


                                      DĂSCĂLIŢA.

           Obosită  de  atîta  migăială,  aruncă  !a  o  parte   linişte,  se  culca  în  poala  ei,  în  vreme  ce  bă­
         vravul  «modelelor  de  caligrafie»,  scrise  anume  trîna,  care  nu  avuse  nici  un  copil,  îi  mîngăia
         pentru  examenul  apropiat,  guma  şi  penitelul,   buclele  ondulate,  cu  o  surescitare  tîrzie  de
         indispensabile  pentru  a  face  aceste  «modele»   maternitate:
         admisibile  Înaintea  ochilor  domnului  protopop   —  Puiu mamii, pui . . .
         şi a onoratului senat şcolar.        îi  povestea  de  viaţa  ei  liniştită,  fără  dureri
           ÎI  ardeau  încă  tîmplele  de  năcazul  ce  i-1  'fă­  şi  fără  bucurii,  în  vreme  ce  sufletul  tinerei
         cuse  Ion  a  Glăjăriţiî.  înainte  de  a  dimite  băieţii,   dăscăliţe visa emoţii, viitoruri de aur.
         numai  ce  se  pomeneşte  cu  el  în  şcoală,  cu   —  Ştii,  maică  preoteasă,  eu  aşi  vrea  să  mă
         copilu de mînă.                    înscriu  la  universitate.  în  baza  diplomei  de  în­
           —  Apoi  ştii  ce  doamnă  dăscăliţă,  la  copilu   văţătoare,  am  dreptul  să  urmez  cursurile  ca
         meG să-i dai pace, că . . .        extraordinară,  pe  urmă  iafi  doctoralul  în  litere,
           —  la  auzi,  bade,  efi  nu-s  doamnă  .  .  .  apoi   o să am nume, poziţie . . .
         aci să nu-ţî mai pui picioru, cînd e plelegere.  Şi  preoteasa  asculta  clătinmd  din  cap,  fără
           —  D’apoi  ce  eşti,  dacă  nu  eşti  doamnă  ?   să  înţeleagă  desluşit,  îndrăzneţele  planuri  ale
         (Băieţii  începură  a  rîde  cu  toţii).  Plelegere,  ne-   copilei  Tocmai  de  aceea  o  şi  surprinse  într’o
         plelegere,  să  nu  mal  pui  mîna  pe  copilul  meu,   zi cu o propunere:
          că n’o fi bine . . .                —  Draga  mea,  să-ţi  spun  o  vorbă.  Nu  crede
           Şi  eşi  trîntind  uşa,  în  vreme  ce  copilul  se   că  m’a  pus  cineva  la  cale,  Doamne  fereşte.
         aşeză  la  locul  lui,  cu  un  zimbet  de  triumf,   M’am  gîndit  eu  aşa,  să  te  măriţi  tu  după  das-
          acompaniat de rîsetele înfundate ale camarazilor.  călu  nost.  El  e  de  aici  din  sat,  are  şi  ceva
           II  venia  să  se  năpustească  asupra  lui,  să-î   stăricică,  e  băiat  tînăr,  te  place  —  spunea
          smulgă  urechile  din  cap,  dar  se  simţia  aşa  de   par’că  aţi  umblat  deodată  la  şcolile  elea
          umilită  în  faţa  inzultel,  încît  se  ridică  fără  o   mari din Blaj.
          vorbă :                             Ea  se  cutremură.  Cum  ?  Adecă  de  aci  se
           —  Mergem acasă. Ziceţi rugăciunea!  esplică  afabilitatea  aceea  nostimă  a  dascălului?
           Ajungînd acasă, se plînse preotului unde  Credea  el,  că  menirea  ei  este  de  a  se  încătuşa
          găzduia.                          pe  veci  în  această  afundătură  de  sat  afurisit?
           —  Uite  ce-a  fost,  domnule  părinte.  Copilul   Şi  visurile  ei  de  aur  —  şi  amintirile  neuitate
          Iul  Ion  a  Glăjăriţiî  nu  se  mai  astîmpără  de   dela petrecerile universitarilor! . . .
          loc.  L-am  luat  efl  şi  cu  buna  şi  cu  răul,  pe
          urmă  l-am  lovit  de  două  ori  peste  cap  cu  latul   îi  era  să  nu  supere  pe  preoteasa.  De  aceea,
          linialululul.  A  mers  acasă,  ameninţîndu-mă  cu   nu  răspunse  nimic,  ci  spuse  numai  că  se  va
          tată-so,  şi  s’afl  rentors  amîndoî,  făcîndu-mă  de   mai  gîndi.  Şi  cum  popa  urma  şi  el  pe  aceeaşi
                                            coardă, le spuse odată, la masă.
          ruşine în faţa băieţilor.
           Preotul,  un  om  bătrîn  şi  cumpănit,  încercă   —  Nu  mă  mărit...  Eu  vreafl  să  mai  studiez
          să o liniştească.                 încă, şi, peste tot, nu vreau să rămin la sat. . .
           —  Lasă-I  In  plata  lui  D-zefl,  draga  mea.  Cu   A  doua  zi  după  această  declaraţie,  rămase
          prostu  nu-I  bine  să  te  prinzi.  Dacă  pruncu  nu   surprinsă  de  paliditatea  tînăruluî  dascăl,  dela
          învaţă,  dă-i  notă  rea,  pune-1  în  genunchi,  în-   despărţămîntul  întîî  şi  al  doilea.  ÎI  zimbi  şi  îi
          chide-1,  dar  nu  da  în  el.  Ăştia  sînt  de  altcum   dete  bunădimineaţa  mai  veselă  ca  de  obicei.
          nişte  oameni  cu  stare  foarte  bună,  dar  încăpă­  In  urma  urmei,  îi  era  milă  de  acest  om,  care,
          ţînaţi  şi  încrezuţi,  de  numai  eu  ştiu  cîte  năsă-   cel  dinţii,  apreţia  frumseţa  ei  cerînd-o  de  ne­
          rîmbe mi-afl făcut.               vastă.
           S’a  dus  în  camera  ei,  s’a  trîntit  pe  pat  şi  a   Nu  ştia  nenorocitul,  că  oameni  mari  şi  cu
          plîns.  îi  făcea  aşa  de  bine  descărcarea  aceasta   nume,  prinţi  şi  conţi  imaginari,  stau  încă  in
          firească  a  durerii.  Singură  cum  era,  neînţeleasă   rezervă  ca  să-î  cerşască  frumseţei  ignorate
          de  nimeni,  în  acest  sat  uitat  de  D-zeu,  se  mîn-   un zimbet milostiv de regină.
          găia  din  cînd  în  cînd  cu  doamna  preoteasă,   * * *
          care  prin  graiul  ei  domol  şi  mîngăios  îi  amin­  Vravul  de  caete  sta  împrăştiat  pe  masă.
          tea  icoana  de-apururi  pierdută  a  mă-sii.  Era   Nouă  ore  trecuse;  îi  era  somn.  Nuţa,  unde  î
          aşa  de  bună  şi  aşa  de  naivă  bătrîna  asta,  încît  Nuţa?  De  o  vreme  încoace  copila  asta  prea
          nu  se  putea  mînia  pe  ea  nici  odată,  ori  cît  de   stă  mult  seara,  cînd  merge  la  fîntînă.  Şi-i  era
          mult  ar  fi  supărat-o  cu  priceperea  ei  strimtă   urît să se culce singură.
          de  muiere  bună  şi  mărginită.  Şi,  în  ceasuri  de  Deschise  fere^sta  să  o  strige,  şi  rămase  de
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11