Page 8 - 1905-05
P. 8

108                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 5, 1905


                                   COSTEA PĂDURARUL
             La  poalele  păduri!,  în  cotitura  adîncă  a  dru­  «Apoi  noroc  şi  sănătate,  bade  Costeo.  Nu
           mului  de  ţară,  unde  azî  sînt  numa!  cărămizi   ţi-a  bătut  cineva  noaptea  la  poartă  de  cînd
           risipite  şi  un  petec  de  zid,  ce  stă  încă  în  pi­  n’am mai fost pe aici?»
           cioare,  înflorit  de  buruenl,  înainte  vreme  răsă­  «Nu mi-a bătut».
           rea  dintre  stejarii  şi  carpinii  umbroşi,  o  casă   «Dar aşa vr’un chiot de pistoale, n’al auzit ?»
           de  piatră,  cu  mult  temei  la  închieturl,  cu  pă­  «N’am auzit».
           reţi  vecinie  de  ieri  văruiţi.  In  jur  un  zid  puter­  «Apoi atunci e bine. Nu vă temeţi jupînaşilor,
           nic,  cu  peptul  scos  în  afară,  sta  păzind,  înţe­  că  nu  ne-a  eşi  nici  dracul  înainte»  zise,  întor-
           penit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, petros.  cîndu-se  cătră  celea  doua  părechi  de  jidani,
             Cînd  pe  drumul  ţării,  clopoţeii,  ţinînd  trapul   ce  înlemniră  în  căruţă,  cînd  bade  Costea  răcni
           cailor,  asurziau  pe  călătorii  în  căruţa  de  poştă,   odată  la  un  cal,  ce  da  să  muşte.  Cînd  ispră­
           porţile  grele  se  cutremurau  de-o  izbitură  de  să-   vea  cu  trimesul  căruţii,  badea  Costea  îşi  avînta
           cure,  apoi  scîrţăind  se  desfăceau  negre,  ca  nişte   puşca  în  spate  şi  se  afunda  prin  păduri.  Acasă,
           aripi  uriaşe.  In  mijloc  se  ivia  un  român  strajnic,   de  va  mai  veni  vr’un  drumeţ,  va  aştepta  la
           cu  braţele  încrucişate,  cu  pumnii  noduroşi,  cu   poarta  zăvorită,  de  abia  i  se  vor  mai  odihni
           ochii  aprinşi,  încruntaţi  supt  sprîncenele  dese,   ciolanele  ostenite.  El  nu  poate  răzbi  şi  cu  pă­
           îmbinate.  Cînd  căruţa  de  poştă  da  să  treacă   durea  şi  cu  crîşma.  De  cîte  ori  nu  i-a  spus
           pragul,  piciorul  drept,  ce  sta  înţepenit  înainte   stăpînului.  Dar  el:  «Bade  Costeo,  ştii  ce-ţi  spun
           ca  un  lăstar,  se  retrăgea,  şi  trupul  uriaş,  clă-   eu?  Tatăl  şi  moşul  dtale  tot  slujba  aceasta
           tinîndu-se,  pornia  spre  grajduri.  —  Trebuiau   au  purtat-o  şi  nu  mi  s’afl  plîns,  şi  eu  nu  m’am
           scoşi  alţi  patru  cai  odihniţi,  să  pornească  mai   putut  plînge  de  ei.  Dta  să  fii  mai  fără  vlagă?
           departe.  —  Poştarul  mergea  înlăuntru,  abia   Dar  vezi,  n’ai  avea  de  ce  ţinea  porţile  vecinie
           descurcîndu-se  din  ţoale,  să  tragă  la  măsea   zăvorite,  cînd  nu  eşti  acasă.  Doar  Aniţa  Dtale
           cîte-va  ţuici,  şi  să-şi  umple  sticla,  ce-o  deşer­  e  fată  cuminte,  şi  se  va  fi  pricepînd  şi  ea  să
           tase la drumul jumătate.           măsure  o  jumătate  de  vin.  Apoi  hoţii  nu  umblă
                                              ziua pe drumul ţării».
                                               Dar  acum  de  doi  ani  dl  Vilmoş  doarme  cu
                                              faţa  în  sus,  între  patru  păreţi  tăiaţi  în  marmură,
                                              iar  deasupra  o  cruce  neagră  e  mîncată  în  linii
                                             drepte  de  slove  aurite.  Un  fecior  i-a  rămas,  ce
                                              pînă  a  trăit  tatăl  său,  venia  acasă  numai  din
                                             an  în  an.  Acum  se  aşeză  în  sat,  si-şi  vedea
                                             de  lanurile  grele,  de  ogoarele  groase,  de  tur­
                                             mele  albe  de  oi  şi  de  vite.  Aşa  că  bătrînul  nu
                                             le  purta  el  grija,  dar  totuşi  era  harnic  om.  —
                                             Badea  Costea  lui  nu  i-a  zis  nimic,  vedea  că
                                             are  lipsă  de  oameni  de  încredere,  ca  gazdă
                                             nouă.  Va  face  cum  va  putea,  şi  călătorii  vor
                                             mai aştepta la porţile zăvorite.
                                               Aniţa  încă  zicea  că  e  bine  astfel.  Lîngă  cu­
                                             săturile  înflorite,  între  straturile  de  viorele,  de
                                             rezedă,  de  sudumină  ar  fi  stat  cu  ziua  de  cap
                                             şi  nu  i  s’ar  fi  urît.  Aşa  cîte  odată  numai,  cînd
                                             pădurile  mari  de  pe  coastele  din  jur  murmu­
                                             rau  tainic  în  liniştea  înserării,  ofta,  fără  să  ştie
                                             de  ce  şi  ochii  vorbitori,  umezi,  ca  două  stele
                                             înlăcrămate,  priviau  fără  de  ţintă  în  depărtări.
                                             Intre  straturile  de  flori,  cu  cusătura  în  poală
                                             sta  aşa  pierdută.  Tîrziu  îşi  aduna  giolgiul
                                             homîltoc,  îşi  anina  vr’o  floare  în  părul  bogat,
                                             şi  se  trezia  în  casă,  înaintea  oglinzii  vechi,  cu
                                             mînile de-alungul trupului subţirel, fraged. Celea
                                             două  părechi  de  ochi  albaştri  se  adînceau  în
                                             priviri  duioase,  şi  în  urmă  lacrimile  arginţii
                                                        enele lungi ale copilei din
                                             străluceau şi în  fc
             | Luchian'         Ţigancă cu ulcică.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13