Page 10 - 1905-06
P. 10

134                       LUCEAFĂRUL                  Nrul 6, 1905

                                     DĂSCĂLIŢA.

                         II.               amintea  de  numele  lui!)  se  apropie.  EI  zise
                                           întunecat:
                                             —   Cu  domnu  ăsta  mi-ai  face  plăcere,  dacă
           în  camera  de  alături  ceasornicul  bătu,  cu
         un  zurăit  răguşit,  unsprezece.  Ea  tresări,  suflă   nu ai patina.
         luminarea  şi  se  întinse  în  aşternut.  Un  cald   Ea se uită mirată la el.
         fior  de  slăbiciune  îi  scutură  nervii.  închide  ochii;   —  Pentru ce ?
         i  se  pare  pe  cîteva  clipe,  că  întreaga  ei  fiinţă   —  Numai aşa.
         se  disoalvă  într’o  linişte  dulce  şi  inconştientă,   —  Bine, dar nu înţeleg ...
         apoi se pomeneşte de odată, tresărind.  Şi el îşi muşcă puţin buzele, pe urmă adaose :
                                             —  Pentru că nu vreaQ!
           Deschide  ochii,  cercînd  să  străbată  în  pen­  —  Şi n’ar fi permis să ştiu şi eu motivul ?
         umbră.  Cercuri  roşii-verzi  îi  saltă  dinaintea   —  Nu  vreau  şi  s’a  isprăvit!  adaogă  el  în  vreme
         ochilor,  tot  mai  şterse  şi  mai  nelămurite,  pînă   ce  ea  privi  cu  un  zimbet  graţios  braţul  tînăru-
         dispar  cu  totul  înspre  lumina  dulce  de  lună,   lui, care îşi descoperi capul în faţa ei.
         ce străbate prin fereasta deschisă.
                                             Cum  lunecau  pe  luciul  văii,  îşi  aruncaţi  me­
           Nu-şî  putea  da  seamă,  dacă  aţipise  numai,   reu  privirile  la  cel  rămas  în  urmă.  El  sta  mîn-
         ori  dacă  durmise  într’adevăr.  Şi  era,  ca  şi  c  nd   dru  şi  palid,  ca  un  zăă  încruntat.  Şi-a  fumat
         ar  fi  speriat-o  cineva  pe  neaşteptate,  în  vreme   ţigara  în  linişte,  deşi  ii  tremurau  degetele,  cînd
         ce  ea  asculta  o  muzică  domoală,  a  cărei  acor­  şi-a  aprins-o,  şi-a  muşcat  buzele,  şi  tocmai  pe
         duri îi mai vibraţi încă în auz.  cînd  ea  se  întorcea,  el  s’a  înclinat  rece  şi  iro­
           —  Dormi, Nuţo ?                nic înaintea ei:
           Servitoarea  se  întoarse  pe  ceealaltă  dungă,
         bolborosind  prin  somn,  urmîndu-şî,  după  o   —  Sărut mînile, d-şoară 1  . . .
         clipă, respirarea obicinuită.       S’a  uitat  împrejur,  şi,  cum  nu  era  nimeni
           îi  vinea  să  o  trezească  şi  îi  era  milă  ;  simţia   aproape, i-a strigat:
         trebuinţa  de  a  povesti  cu  cineva,  de  a  se  des­  —   Aurel,  nu  fi  copil,  vino,  că  am  să-  ţi
         tăinui.                           spun ceva.
           Ceeace  spusese  mai  nainte,  erau  minciuni.   El  nu  s’a  mai  întors  înapoi,  ci  a  mers  hotărît
         Ar  fi  voit  să  spună  acum  odată  adevărul,  să   şi  nenăsător  prin  zăpada  care  scîrţăia  tot
         se  convingă  că  ea  nu  a  fost  v'novată;  s’audă   a  mînie,  aruneîndu-şi  cu  un  gest  cumpănit
         vorba  asta  din  gura  alteia.  Ca  o  slabă  scăpă­  mucul  de  ţigară.  Vezi,  pentru  un  fleac  s’a  ales
         rare  de  fulger  la  marginea  zării,  îi  resări  în   nimic din dragostea lor atît de aprinsă!
         minte  icoana  lui  într’un  colt  uitat  al  creerului.   în  curînd  el  s’a  întors  la  universitate,  fără
         între  ei  se  isprăvise  acum  totul  —  ce  mai  avea   să-şi  ia  măcar  rămas  bun.  Tatăl  său  o  între­
         să-şi bată capul cu lucruri zădarnice ?  base în treacăt :
           A fost un vis, o copilărie.       —   Ce-î  cu  Aurel  ăsta?  Nu  v’aţi  sfădit?
           Un  început  de  dragoste,  care  se  isprăvise,   Merge la Pesta fără să-şi iee măcar adio.
         şi totuşi părea a mai dăinui încă.  Ea răspunse încurcată:
           Era  un  ger  ne  mai  pomenit,  ea  patina  pe   —  Eu  nu  ştiu  ce  poate  avea,  am  fost  doar
         ghiaţa  văii  din  satul  lor.  Şi  nu  mai  avea  as-   Duminecă împreună la ghiaţă ...
         timpăr,  aştepta  în  tot  momentul  să-l  vadă.   De  atunci  nu  l-a  mai  văzut.  El  n’a  mai
         Simţia,  par’că,  din  depărtare  apropierea  lui,  şi   venit  acasă  nici  de  Paşti  şi  nici  pe  vacanţele
         cînd  i-a  zărit  silhueia  Ia  colţul  drumului  de   de  vară.  Nu  şi-a  isprăvit  studiile,  după  cum  îi
         tară,  nu  s’a  surprins,  ci  a  rămas,  aşezată  pe   spunea  ei,  în  clip  le  cînd  visau  castele  aeriane,
         laviţă,  ca  în  aşteptarea  unui  lucru,  care  nu  mai   nici nu i-a scris o ilustrată măcar.
         putea întîrzia.
                                             Pi  ngea  nopţi  întregi,  muşcînd  cu  dinţii  perna,
           A  salutat-o  mai  rece  ca  de  obicei,  trecînd
         în  revistă,  cu  o  privire  fugitivă,  pe  cei  de  pe   ca  să  nu  bănuească  ceva  tată-so v   Mai  avea
                                           o  singură  nădejde 1   onomastica  ei.  îşi  amintea
         ghiaţă.
                                           de  arul  trecut,  cum  el  i-a  spus  atunci  cu  atîta
           —  Bună  seara,  a  zis  el  cu  glas  tare,  pe   siguranţă,  că  Ia  anul  vor  serba  ziua  aceea  —
         urmă  s’a  apropiat  şi  i-a  zis  încet:  Servus  Leri   împreună  In  urma  urmei,  pentru  o  glumă  co­
         dragă, am întîrziat ceva, mă vei ierta ...  pilărească  —  căci  glumă  a  fost  —  nu  se  vor
           Şi  cum  îşi  sucea  tocmai  o  ţigaretă,  observă   despărţi  ei  numai  aşa.  în  ziua  aceea,  a  fost
         cum  un  tînâr  universitar  de  ungur  (abia  îşi  foarte  veselă,  inima  îi  spunea,  că  el,  ori  cît  de
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15