Page 10 - 1905-07
P. 10

Nrul 7, 1905               LUCEAFĂRUL                        155
             Ea,  o  învăţătoare  simplă,  o
           „dăscălită",  cum  îi  ziceaQ  oa­
           menii  din  B.  —  în  vreme  ce
           Didina  azi-mîne  se  promovează
           de Doctor.
             Cît  de  umilită  se  simtia  în
           fata acestei prietine a ei!
             Si  umilinţa  aceasta  îi  da
           puteri  pentru  o  nouă  viată,
           pentru  avînturî  înalte,  cu  idea­
           luri abia întrezărite pînă acum.
             Tatăl-sâfi,   ce   bunătate   de
           om.  săracul!  Cînd  i-a  pomenit
           mai  întîî,  pe  departe,  de  uni­
           versitate, s’a învoit numai decît.
             —  Bine,  draga  tatii.  Tot  nu
           s ? ntem  noi  asa  săraci.  Cîtiva
           ani  la  universitate  poţi  să  tră-
           eştî în tihnă, să-ţi faci cariera!
             Ar  mai  fi  avut  el  o  întrebare,  a § a   P e   departe,   L A. Steriade.   Cliivule din piafa mare din Bucureşti.
           dar  nu  îndrăznea.  ÎI  venia  s’o  întrebe  de   PREMIUL „LUCEAFĂRULUI' .
                                                                           1
           Aurel,  odată  şi  începuse  vorba,  dar  a  lăsat-o
           încurcată,   văzînd   cum   fata   îngălbineşte   şi
           schimbă vorba.                                      i.
             în  seara  plecării,  el  i-a  numărat  o  sută  de   P E   C O  L N  I C .
           zloţi,  a  spus  servitoarei  să  vadă  de  pachetat,
           si  i-a  spus  cîteva  vorbe  părinteşti  de  drum,   Flori livezile îmbracă,   Ea îşi mînă liniştită
           şi-a'  sărutat  copila  de  cîteva  ori.  voind  să-I   Codrul de cîntărl răsună.  Gîştile spre iazul mo iî:
           mai  spună  încă  ceva,  dar  glasul  îi  tremura  şi   In coliba de pe colnic,  O opresc pe drum într’una
           ochii i se umplură de lacrimi.     Stau cu mîndra di’mpreună  De glumesc cu ea feciorii.
             Valeria  i-a  sărutat  mîna  şi  i-a  promis,  că
           are să-î scrie în curînd.          Aiuriţi privim spre satul   Ce mai zarvă la fîntînă,
                                              îngropat de pomi în floare,   Rîd cu toţii pe ’ntrecute,
             Si  n’a  clipit  din  ochi,  nici  n’a  simtit  în  gît   Peste toate străluceşte   Ţipă fetele udate,
           nodul,  care  îi  curma  respirarea,  de  cîteori  se   Clarul razelor de soare.  Fug cu plete desfăcute.
           despărţea de tatăl-săO.
             A  stat  pînă  tîrziQ,  gîndindu-se  cu  multă  bă­  Vrăbii ciripesc nebune,   In cerdacul unei case
           gare  de  seamă,  să  nu  uite  acasă  ceva.  Chiar   Gureşe ’n nisip'se scaldă ;   Anton — lăutarul cîntă:
           cătră  miezul  nopţii,  cînd  servitoarea  abia  se   Rîndunica întretaie   Cinci părechi în Sîrb’aprinse
           mai  ţinea  pe  picioare,  a  făcut-o  să  se  culce   Zarea vînătă şi caldă.  Lutul aurii frămîntă.
           pe  canapea.  Pe  urmă  a  scos  de  supt  vravul
           de  nimicuri  din  dulapul  ei  un  teanc  de  scrisori,   Pomii lin îşi clătin’ ramul,   E viaţa ce se varsă
           legate cu o petea albastră.        Supt podoaba de flori albe,   In cîntărl de veselie,
                                              Brudnicil copil şi fete   Chiuind umblă flăcăii
             A  deschis  încet  uşa  sobei,  să  nu  facă  zgomot*
           a  desfăcut  una  cîte  una  scrisorile  şi  le-a  dai   împletesc cununi şi salbe.  Tot cu flori în pălărie.
           foc.  Ardeaîî  cu  vălvătaie  şi  cînd  sufla  să  ardă   Dintre casele din margini   Aiuriţi privim, cum firea
           mai  bine,  cenuşa  lor  incandescentă,  mai  încerca   Se iveşte păstori|a,  Supt răsuflul primăverii
           să  păstreze  încă  unele  scrisori.  Ici-colo  deo­  Mindră ca un crin de vară,   Se deşteaptă fermecată
           sebea  cîte  un  şir.  Zimbea  ca  de  o  amintire   Roşie ca garofiţa.  De cintările ’nvieriî.
           îndepărtată, aproape ştearsă.
             Mai  pe  urmă  îi  aruncă  portretul,  şi  flăcările   Şi un dor pe noi s’aşterne,
           îl  ocoliră  o  vreme,  caşi  cînd  le-ar  fi  fost   Să fiu făt frumos, — ea zînă,
           frică,  pe  urmă  îl  năpădiră  cu  lăcomie.  Por­  Să ’notăm prin valuri de-aur
           tretul  se  încovăiă,  se  făcu  ghem  —  şi  ea  se   Slrîns ţinîndu-ne de mînă.
           uita  la  el  fără  bucurie  şi  fără  mîhnire,  cum
           te  uiţi  la  un  lucru  străin,  a  cărui  soartă  nu  te
           priveşte.                 Al. Ciura.
                        (Va urma.)
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15