Page 10 - 1905-07

Nrul 7, 1905 LUCEAFĂRUL 155
Ea, o învăţătoare simplă, o
„dăscălită", cum îi ziceaQ oa­
menii din B. — în vreme ce
Didina azi-mîne se promovează
de Doctor.
Cît de umilită se simtia în
fata acestei prietine a ei!
Si umilinţa aceasta îi da
puteri pentru o nouă viată,
pentru avînturî înalte, cu idea­
luri abia întrezărite pînă acum.
Tatăl-sâfi, ce bunătate de
om. săracul! Cînd i-a pomenit
mai întîî, pe departe, de uni­
versitate, s’a învoit numai decît.
— Bine, draga tatii. Tot nu
s ? ntem noi asa săraci. Cîtiva
ani la universitate poţi să tră-
eştî în tihnă, să-ţi faci cariera!
Ar mai fi avut el o întrebare, a § a P e departe, L A. Steriade. Cliivule din piafa mare din Bucureşti.
dar nu îndrăznea. ÎI venia s’o întrebe de PREMIUL „LUCEAFĂRULUI' .
1
Aurel, odată şi începuse vorba, dar a lăsat-o
încurcată, văzînd cum fata îngălbineşte şi
schimbă vorba. i.
în seara plecării, el i-a numărat o sută de P E C O L N I C .
zloţi, a spus servitoarei să vadă de pachetat,
si i-a spus cîteva vorbe părinteşti de drum, Flori livezile îmbracă, Ea îşi mînă liniştită
şi-a' sărutat copila de cîteva ori. voind să-I Codrul de cîntărl răsună. Gîştile spre iazul mo iî:
mai spună încă ceva, dar glasul îi tremura şi In coliba de pe colnic, O opresc pe drum într’una
ochii i se umplură de lacrimi. Stau cu mîndra di’mpreună De glumesc cu ea feciorii.
Valeria i-a sărutat mîna şi i-a promis, că
are să-î scrie în curînd. Aiuriţi privim spre satul Ce mai zarvă la fîntînă,
îngropat de pomi în floare, Rîd cu toţii pe ’ntrecute,
Si n’a clipit din ochi, nici n’a simtit în gît Peste toate străluceşte Ţipă fetele udate,
nodul, care îi curma respirarea, de cîteori se Clarul razelor de soare. Fug cu plete desfăcute.
despărţea de tatăl-săO.
A stat pînă tîrziQ, gîndindu-se cu multă bă­ Vrăbii ciripesc nebune, In cerdacul unei case
gare de seamă, să nu uite acasă ceva. Chiar Gureşe ’n nisip'se scaldă ; Anton — lăutarul cîntă:
cătră miezul nopţii, cînd servitoarea abia se Rîndunica întretaie Cinci părechi în Sîrb’aprinse
mai ţinea pe picioare, a făcut-o să se culce Zarea vînătă şi caldă. Lutul aurii frămîntă.
pe canapea. Pe urmă a scos de supt vravul
de nimicuri din dulapul ei un teanc de scrisori, Pomii lin îşi clătin’ ramul, E viaţa ce se varsă
legate cu o petea albastră. Supt podoaba de flori albe, In cîntărl de veselie,
Brudnicil copil şi fete Chiuind umblă flăcăii
A deschis încet uşa sobei, să nu facă zgomot*
a desfăcut una cîte una scrisorile şi le-a dai împletesc cununi şi salbe. Tot cu flori în pălărie.
foc. Ardeaîî cu vălvătaie şi cînd sufla să ardă Dintre casele din margini Aiuriţi privim, cum firea
mai bine, cenuşa lor incandescentă, mai încerca Se iveşte păstori|a, Supt răsuflul primăverii
să păstreze încă unele scrisori. Ici-colo deo­ Mindră ca un crin de vară, Se deşteaptă fermecată
sebea cîte un şir. Zimbea ca de o amintire Roşie ca garofiţa. De cintările ’nvieriî.
îndepărtată, aproape ştearsă.
Mai pe urmă îi aruncă portretul, şi flăcările Şi un dor pe noi s’aşterne,
îl ocoliră o vreme, caşi cînd le-ar fi fost Să fiu făt frumos, — ea zînă,
frică, pe urmă îl năpădiră cu lăcomie. Por­ Să ’notăm prin valuri de-aur
tretul se încovăiă, se făcu ghem — şi ea se Slrîns ţinîndu-ne de mînă.
uita la el fără bucurie şi fără mîhnire, cum
te uiţi la un lucru străin, a cărui soartă nu te
priveşte. Al. Ciura.
(Va urma.)