Page 13 - 1905-07
P. 13

158                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 7, 1905
                                             —  De,  Săli  mi-a  spus  eri,  că  nici  nu-1  per-
                                            duse, ci-1 îmbrăcase supt cămaşă!»
                                            ~Herş  nu  zice  nimic,  ci  zimbeşte,  şi  eşind
                                            din grădină îngînă cîntecul său predilect:
                                            »Hoideridi.... d i d i . . .  hoi-hoi_____________ » Nici că-i
                                            pasă, că boerii stau să crepe de rîs.
                                             »Sali,  nu  uita  că  boerii  astăzi  au  beut  o
                                            halbă  mai  mult,  decît  a  beut  . . . ,   Hoidiridi...
                                            hoi-hoi...»
                                             Crîşma  încă-î  plină.  Bătrîni  şi  tineri,  bărbaţi,
                                            neveste,  copii  vin  mereu-mereu.  Unii  pleacă
                                            în  curînd,  cei  mai  mulţi  rămîn  şi  să  aşează  la
                                            mese.
                                             Moş  Ion  stă  pe  gînduri  să  mai  bea  sau  să
                                            nu  mai  bea.  A  beut  pînă  acum  3  «porţii»  şi
                                            a  făgăduit  nevestii,  că  nu  va  mai  bea  de  loc.
                                            Herş, răzimat de tarabă, îi observă nehotărîrea.
                                              «Bine  faci,  moş  Ion,  nu  mai  bea.  Nu-i  bun
                                            rachiul  pentru  bătrîni,  şi-apol  i-ai  făgăduit  şi
                                            nevestii că nu mai beai.»
                                              Zelig Herş ştie tot ce se întîmplă în sat.
                Fr. Stordc.      Plachetă.    «Ce  nu-I  bun,  ce-am  făgăduit?  Că  doară
                                            eu  am  cîştigat  banii  nu  ea.  Ia,  mai  adă-mi  o
                                            «porţie» mare.
         drept  n’am  mal  avut  decît  o  jumătate  de  buto­  —  Cum  vreai,  moş  Ion.  —  şi  Herş  ii  aduce,
         iaş, dar am pus-o pe Săli să-l umple — cu apă».  zimbind, o sticlă.
           «Boerii» izbucnesc în rîs.         Şi  aşa  merge  asta  zi  de  zi,  sară  de  sară,
           «Al  naibii  om,  Herş  ăsta.  —  Apoi  gustînd   şi  Herş  pune  ban  lîngă  ban,  zlot  lingă  zlot,
         din  vinul  ce-1  adusese  Sah,  se  uită  unul  la   galben lîngă galben, — şi zimbeşte mereu.
         altul  şi  clipesc  din  ochi.  —  Bun!  Jupîne  Herş,   Se  vede  deja  de  pe  acum  în  palatul  său  pro­
         n’ar  trebui  să  aştepţi  pînă  se  sfirşeşte  butoia­  priu,  se  vede  ridicat  pentru  «merite  personale»  la
         şul, ci să-ţi aduci încă de acum altul».  rang  de  «nemeş»,  stăpin  peste  caleasă  şi  cai  pro­
           Zelig Herş zimbeşte.             prii,  serbătorit  de  toţi  cei  cari  azi  numai  peste
           «Saii  să  nu  uiţi  să-mi  aduci  mine  aminte,   umere  se  uită  la  e l . . .   Şi  Zelig  Herş  zimbeşte
         să mai torn ceva apă în butoiaş».  fericit şi-şi mîngăie barba.
           «Boerii»  se  veselesc,  Herş  intră  în  crişmă.   Aceiaşi  moştenire  o  s’o  lese  şi  el  fiilor  săi:
         Un  ficioraş  a  «găsit»  pe  supt  garduri  ciţiva   să  spună  adevărul  şi  să  zimbească,  căci  ade­
         coceni  de  cucuruz  şi-i  aduce  jupînului  Herş,   vărul  spus  cu  un  zimbet  glumeţ  e  totdeauna
         care  în  schimb  îi  dă  o  gură  de  rachiu  şi  un   cea mai primejdioasă minciună.., m. Aegea.
         pachet de tăbac.
           «De-i  mai  găsi,  fătul  meu,  ceva:  ouă,  unt,
         pui  sau  orice,  adă-le  numai  mie,  că  nu  ţi  le   CUVÎNTUL.
         cer  în  cinste.  Jupînul  Herş  are  totdeauna  ra­
         chiu şi tăbac, pentru ce-i ce ţin la el».  Un freamăt trece prin pădure...
           Herş  zimbeşte,  căci  ştie  că  mine-poimîne   Moşnegii de pe culme plîng,
                                                 îşi pleacă vîrfurile sure
          Petruţ  va  «găsi»  pe  supt  garduri  ce-a  cerut  :   în faţa tînăruluî crîng.
          şi ouă, şi unt, şi puişori. . .
           «Jupîne  Herş!  —  se  aude  glasul  notarului,   iar florile de primăvară
         să ne mai aduci o jumătate!             Ridică capetele sus,
                                                 Şoptind în ruga ior de seară
           —  Ei,  ce-i  cu  «laibăru»?  îl  întîmpină  la  in­  Cuvîntul care li s'a spus.
         trare  în  grădină,  doctorul.  E  o  glumă  vechie
         cu  care-1  năcăjesc  boerii.  Ci-că  vara  trecută,   De peste munţi, pe supt ruine,
         cînd  se  scălda  odată  în  rin,  cineva  i-a  furat   A curs cu apele la noi,
                                                 S’a ridicat în lumi senine
         jiletca. — încă tot n’ai dat de el?»    Şi crîngul l-a beut din ploi.
           Herş  n’are  vreme  să  răspundă,  căci  notarul
         îl ia pe dinainte.                      Pe pietrile dela morminte
           «L-a găsit.»                          Salcîmii ’n flori s’au scuturat...
                                                 Dormiţi în pace, umbre sfinte,
           Boerii-s curioşi.                     Dormiţi.. cuvîntul a ’nviat!
           «Şi, zăD, l-a găsit?                               Maria Cunţan.
   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18