Page 5 - 1905-07

150 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1905

mai potolit focurile • • . Afi scăzut.. • Dar s’aud
clopote, departe, sunînd... Poate vin spre noi...
— Da, aud, murmufi»' Maria. De acuma ce
ne vom face?...»
Deodată glasul lui Joldea răsună aproape:
«Ce? voi încă n’aţl adormit?»...
Si fetele se despărţiră repede şi tăcură.
Şi prin întunerec Ileana iar începu să se
gîndească Ia ceva aduce lumina zilei ce se apro­
pie şi în suflet i se strecuraQ pe nesimţite do-
rinţî nedesluşite şi înaintea ochilor se ridicaţi
din adîncimi par’că umbre care o priveau, şi
printre care ea căuta să găsească o asemănare
cu un chip văzut odată undeva, safl pe care
numai îl visase poate. Dar somnul veni c’o
înfiorare caldă: ochii închişi priveaţi înlăuntru
şi vedeaQ ceea ce aşteptaQ, iar buzele aveaţi
un zîmbet peste care cele din urmă tresăriri
ale focului aruncau luciri fugare.
După visuri ciudate se trezi în zori, în mur­
murul adînc al mulţime! deşteptate. Codrul era
jilav si roaua de pe frunzişuri scînteia întunecos;
din cînd în cînd un stejar scutura roiuri de
stropi peste grămezile zgriburite. Se sculă repede
şi porni cu Maria, între alte surate, spre şipo-
tul care curgea din coasta dinspre sat. După
ce se întoarse răcorită, pătrunse iar în frămîn-
tarea oamenilor, cari se grămădiaQ, privind în văl.
Dela răsărit se răvărsati pe coaste de munţi
şi pe ape lucii, în văl largi, lucirea de incen­
N. Grant. Ţărancă torclnd
dia a zorilor; unele piscuri luciau ca nişte
lămpi, în prăpăstii stăruia umbra de păcură.
«De ce rîzî? şopti Ileana. Tu numai pe
Nicolae al tău 1-aî văzut... Iar în vale, de departe, se vedea acuma lămu­
rit venind spre satul de jos, o îngrămădire de
— Ce-mi foloseşte ? răspunse mezina. Acum oameni, în care fulgerau ferurile armelor.
nunta Dumnezeu ştie cînd o vom face ! .. . «EI sîntl», strigă Joldea, şi glasul lui trecu
Dar tu nu-ţi aduci de nimeni aminte ? .. . că ca un fior prin toate inimile. Fiecare nu se mal
doar ştiu că feciorul cel care vorbea tare nu îndoia acum, nimeni nu mal zise nimic; o tă­
era alVulturarulul...» cere adîncă, în mijlocul căreia toate obrazurile
Ileana nu răspunse şi Maria chioti iar înnâ- păreau mal palide, se întinse. Vedea bine fie­
buşit. Trecu un răstimp. care că duşmanii vin, vin repede, prin lucirea
«Iar rîzi? mine va arde satul nostru şi tu, de spaimă a zorilor, să dea foc satului, să ardă
acuma, rîzi... ca un alt răsărit de soare.
— Nu rid ... De ce să rîd ?... Şi Ileana Cîteva suspine tresăriră în tăcerea mulţimii
simţi pe soră-sa^apropiindu-se de ea. Braţele înlemnite, apoi o parte din femei se trase la o parte
el o cuprinseră. şi prinseră a plînge înnăbuşit. Bărbaţii începură
— Spune drept Ileană, şopti mezina ; feciorii a mormăi, a înjura, femeile tăcură înghitiniu-şî
noştri s’au dus toţi... Ţie nu ţi-î dor de lacrimile; dintr’odată toată lumea prinse a se
Toader?... Efl nu ştiu ce am... Am auzit mişca, a vorbi, a prubului apropierea grăbită si
că mini poate să vie feciorii şi de aceea nu numărul duşmanilor. Unii strigafi mal tare, ridi-
pot dormi ... cînd în sus mîna dreaptă: «Pîn’ la moarte! să
merem şi noi acolo ! ... Să-I astrucăm supt dă-
— Mie nu mi-e dor de nimeni!... răspunse
domol sora mai mare. rîmăturî . . . » Şi glasurile creşteau, chiar Jol­
dea se simţea luat de şuvoiu, îî'sticleau ochii
— De nimeni? . .. par’ că altfel se plănuia supt sprîncenele groase, îşi simtia peptul umflat,
Ia noi acasă.
se simţia în fiece clipă gata să strige, să urle,
— De nimeni!... şopti înnăbuşit Ileana, să îndemne bărbaţii să se rostogoliască la vale,
cuprinzînd pe soră-sa de după cap. — Uite să moară încleştîndu-se cu duşmanul acolo, în
vezi colo ? Uită-te înspre văi ... Acuma s’afl ruinele căminelor părăsite.