Page 7 - 1905-07

152 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1905.

ale celor răniţi, vedeafi cura se abat unii la gioasă o împresura, femeile îşi sărutafi copiii,
pămînt cu braţele întinse, vedeafi cal alergînd apoi se îmbrăţişafi ele în de ele; se simţi si
zănatecl, fără călăreţi, goniţi de spaimă, şi ve­ ea cuprinsă, pe fată-î curseră şuviţe de lacrimi,
deafi mai ales năvălirile repezi ale tovarăşilor dar ea sta cu ochii aţintit! spre văi de unde
lui Iancu, rostogolire de stîncî par'că, copleşind veneau acuma chiote lungi de bucurie, pe cari
rîndurile slăbite ale străinilor. le înţelegea bine, căci erafi chiotele feciorilor
Iar Ileana Joldel dela o vreme nu mai văzu moţi.
izbirile tot mai tari, care rostogoleai! îndărăt Tîrzifi cînd spre culme începură a sui cetele,
pe năvălitori; urechea ei de-abia auzea strigă­ păru că se deşteaptă. Se amestecă printre femei
tele amestecate cari suiafi de jos spre dînsa, şi si aştepta şi ea la marginea codrului străpuns
sunetele adîncl de bucium cari tremurafi prin de lumină. De pe calea pietroasă tremurafi
văzduhul înnecat de lumină; ea sta cu ochii spre deal şi se resfirafi în văile întunecate de
aţintiţi asupra unui cal alb ca zăpada, care pulbere de argint, cîntece vesele —iarbătrînul
trecea în toate părţile, se ducea şi se întorcea părinte Marcu aştepta cu mînile încrucişate pe
printre grămezile feciorilor. Pe cal sta un oştean, piept, în odăjdii, şi din tot sufletul lui bătrîn
nedesluşit, în jurul căruia scînteia ca un fulger se înnălţă o închinare caldă cătră Cel-de-sus.
o sabie, Şi fata deşi nu vedea în depărtarea Pe barba-i albă îi scînteiafi fire de lacrimi; şi’n
aceea decît lucruri nehotărîte, ştia al cui e juru-i nu erafi ochi în cari s ănu se frîngă ca
calul alb şi în jurul cui scînteiază fulgerul săbiei. într’o apă limpede razele dimineţii.
Şi nu ştia ce simte. Pe dinaintea ochilor îi
treceafi fire uşoare de întunerec par’că, îşi simţea Iar cînd ceata apăru sus, pe culme, aproape.
capul plin de un uşor vuet şi în piept inima-i Ileana Joldeî avu ca o izbire în inimă. O clipă
bătea cu grabă. Urmăria acuma mişcarea îm­ i se făcu negru înnainte, pe urmă i se deschise,
prăştiată din vale, şi ar fi vrut să se repeadă un cadru de lumină în care Crăişorul, aşa cum
şi ea, par’că-î creşteafifaripi. Nu simţea nimic îl visase, înnainta spre ea pe calu-i alb. Şi nu
din ce se petrecea în. juru-i. O veselie gălă- mai ştiu ce face. Rîdea, îşi mhigăia părul pe
tîmple, şi în fiorul cald care o cutremura îi
rămase în minte un lucru: că el i se arătase
în vis, că el era cel pe care-1 văzuse Ia oraş,
că ea îl dorise şi dînsul venise. Şi i se părea
ciudat că nu se uită Ia dînsa. că nu-î zimbeşte
ca unei vechi cunoştinţi. El, deşi era cu faţa
senină, totuşi n’avea rîs în ochi şi pe faţă, si
cuvintele-i tăiafi par’că, aşa-i curgeaţi apăsate
şi poruncitoare. Şi fata par’că avu o simţire
de frică.
Cetele veneafl în urma lui prăfuite, oamenii
aveafi privirile obosite, hainele în zdrenţe, —
o suferinţă adîncă, o mînie grea, înnăbuşită
par’că, mîna pe oamenii aceştia şi le dădea
puteri să se poarte şi să lupte cu disperare şi
cu vitejie cruntă pe pămîntul lor. Dar fata avu
o privire fugară pentru ei, pentru armele lor
cruşite de sînge; pentru ea după o clipă nu
mai trăia acolo decît un singur om a cărui
privire o aştepta.
Şi privirea veni, o izbi drept. Ea închise o
clipită ochii. Pe urmă-i deschise umezi, înghiţi
o undă de lacrimi şi privi şi ea ţintă spre
Iancu. El venea spre femei şi spre copii*acuma,
cu un zimbet în priviri, iar Ileana credea că
numai pentru dînsa vine şi simţea că se înnă-
buşă, că e orbită de valul de sînge, care-î nă­
vălise vijelios în faţă.
Mihalţ Sadoveanu.
Luchian. Baba.