Page 6 - 1905-08
P. 6

170                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 8, 1905

                Dintr’un timp si vîntul tace;  imediat  să  se  verse  în  formă  de  cataract,  se
                 Satul doarme ca ’n mormînt —  despart,  încunjurînd  mici  ostroave,  ca  să  se
                Totu-I plin de Duhul sfînt
                 Linişte ’n văzduh şi pace   împreune  iară  şi  pe  cît  sînt  de  limpezi,  pe
                                             atît  pot  deveni  de  tulburi,  cînd  la  munte  e
                        Pe păinînt.
                                             furtună,  cînd  vâlceaua  se  schimbă  în  torent.
                          * * *
                                             Dar  chiar  această  formă  e  singurul  lucru  care
            Abia  acum,  cînd  întunerecul  s’a  lăsat  peste   pînă  acuma  a  putut  fi  imitat  cu  oarecare
           tablourile  acestea  fermecătoare,  ne  deşteptăm   succes  de  elevii  lui  Coşbuc.  Miezul,  sîmburile
           şi  no!  ca  dintr’un  vis  frumos  şi  pe  gurile  tu­  poeziilor Iui încă n’a găsit imitator.
           turor  se  iveşte  întrebarea:  Dar  cine  e  magul,   Şi  acest  miez,  sufletul  operei  de  artă,  face
           care  ni-a  arătat  toate  aceste  frumuseţi,  pe  lîngă   să  recunoaştem  pe  artistul  mare  în  toate  cre-
           cari  am  trecut  atîta  timp  fără  să  le  băgării  în   aţiunile Iui.
           samă,  cine  e  măestrul,  care  a  desfăşurat  îna­  Să  ne  oprim  un  moment  Ia  comparaţia  de
           intea  noastră  sufletul  ţăranului  cu  toate  doru­  mai  nainte  şi  să  asemănăm  pe  Coşbuc  cu  un
           rile,  cu  toate  bucuriile  şi  cu  toate  întristările   portretist mare.
           lui  ?  Acum  de  abia  zărim,  pe  cel  ce  ni-a  adus   S’ar  putea  crede,  că  în  portret,  avînd  acesta
           aici  dîndu-se  el  însuşi  de-oparte,  neturburîn-   să  redea  întocmai  pe  modelul,  după  care-î  făcut
           du-ne  nici  odată  impresiile  prin  rostirea  cuvîntu-   şi  care  de  cele  mai  multe  ori,  însemnînd  şi  o
           Iul „eu!“                          individualitate,  diferă  de  oricare  alt  model,  s’ar
             Şi  numele,  care  suna  atît  de  rupt  odinioară,
           numele  lui  Coşbuc,  e  acum  mîngăere  urechilor   putea  crede  zic,  că  în  portrete  trebue  să  dis­
           noastre.                           pară  cu  totul  personalitatea  pictorului.  Şi  totuşi
                                              aceasta  se  întîmplă  numai  la  acei  pictori,  cari
                          * * *
                                              nu  sînt  adevăraţi  artişti.  Pe  un  Velasquez,  pe
             Poate  să  pară  curios,  că  chiar  acela,  care   un  Lenbach  îl  recunoşti  îndată  din  fiecare
           mai  rar  de  cît  oricare  alt  poet  român  a  ro­  pînză a sa. De ce?
           stit  cuvîntul  «eu»,  e  cel  mai  individual  dintre   Răspunsul  îl  vom  avea  în  mod  indirect,  dacă
           toţi.  Nu  e  cu  putinţă,  ca  cetind  nişte  versuri   punem  faţă  în  faţă  un  portret  şi  o  fotografie.
           neiscălite,  să  nu  ştim  dacă-s  de  Coşbuc  sau   De  sigur,  că  cea  din  urmă  fiind  lucru  produs
           nu,  un  lucru  care  nu  se  întîmplă  nici  chiar  cu   de  maşină,  va  fi  totdeauna  mai  exactă  de  cît
           poeziile Iui Eminescu.             portretul.  Şi  totuşi  de  cîteori  nu  ni-se  întîmplă,
             Tot  astfel  e  şi  cu  marii  peisagiştî  şi  portre-   ca  văzînd  fotografia  cuiva,  să  esclamăm:  „Nu
           tişti.  E  de  ajuns  să  fi  rămas  odată  timp  mai   samănă!“  Aceasta  mai  ales  cînd  vedem  foto­
           îndelungat  înaintea  unei  pînze  de  a  lor  pentru-   grafia  unui  bun  cunoscut  al  nostru;  un  străin,
           ca,  cetindu-le  apoi  numele,  să  putem  recunoa­  care  vede  întîia  oară  pe  fotografiat  şi  fotogra­
           şte  şi  celelalte  tablouri  ale  lor.  E  oare  numai   fia  lui,  va  găsi  cu  mult  mai  iute,  că  samănă.
           armonia  liniilor  şi  a  colorilor,  numai  ameste­  In  mod  absolut,  obiectiv,  străinul  are  dreptate,
           cul  pe  paletă  şi  resfrîngerea  luminii  asupra  di­  căci  maşina  de  fotografiat  nu  face  concesii,  ea
           feritelor  straturi  de  coloare,  care  ne  face  să   redă  întocmai  pe  model.  Dar  şi  noi,  cari  cu­
            cunoaştem  pe  marele  pictor  în  toate  pînzele   noaştem  pe  fotografiat  mai  bine,  avem  dreptate,
            lui?  De  sigur  că  nu.  Meşteşugul  ori  cît  de   deşi  numai  în  mod  relativ,  subiectiv.  Iată  de
            perfect  ar  fi  el,  ori  cît  de  strîns  legat  şi  con­  ce.  Fotografia  nu  poate  fi  decît  o  «poză»,  —
            topit  cu  arta  propriu  zisă,  se  poate  imita.  E   cuvîntul  e  foarte  nimerit,  —  în  ea  se  fixează
            adevărat,  că  Coşbuc  a  adus  o  inovaţie  şi  prin   înfăţişarea  unui  om  într’un  moment  anumit  şi
            forma  esterioară  a  poeziilor  sale.  Dacă  ver­  mai  ales  în  momentul  cînd  modelul  n’are  es-
            surile  lui  Eminescu  curg  ca  un  rîu  limpede,   presia  sa  obicinuită.  Astfel  se  face  că  oameni
            ale  lui  Coşbuc  se  asamănă  cu  acele  vâlcele  din   serioşi  ies  surizînd,  oameni  mahmuri  fac  o  faţă
            munţi,  cari  în  curgerea  lor  dau  de  sute  şi   amabilă  şi  oameni  hazlii  au  o  înfăţişare  săr­
            mii  de  obstacole,  cari  trec  peste  bolovani,   bătorească  de  cele  mai  multe  ori.  Iar  ; maginea,
            formează   bulbocî,   sînt   pe   alocurea^line,   ca  care se produce în creerul nostru la rostirea
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11