Page 16 - 1905-9

LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1905

Icoana acoperită din Sais

([)upă Schiller).
Un tiner însetat de adevăr Se zvîrcoleşte chinuit pe pat
Veni la Sais în Egipt să 'nveţe Şi, pe la miezul nopţii, se ridică.
A preoţilor tainică ştiinţă, La templu-l duce fără voie pasul.
Şi mintea-î ageră-1 purta în zbor; ÎI fu uşor de tot să urce zidul,
Dar rîvna-1 împingea tot mai departe, Şi ’n mijlocul rotondei părăsite
Cu greu ii potolia învăţătorul îl poart’ o săritură îndrăzneaţă.
Adesea neastîmpărul. «Ce am,
Dacă n’am totul», — tînărul zicea; — Şi iată-1 deci sosit; cu groază mută
«începe-aici: mai mult sau mai puţin ? îl împresoară liniştea de moarte,
E advărul tău, ca şi averea, S’ aude numai un răsunet gol
O sumă numai, care poţi s’o ai Al paşilor în tainicile cripte.
Mai mare sau mai mică, dor o ai ? De sus, străbate prin deschisa boltă
Nu este unul şi nedespărţit? Lumina palidă, albastr’ a lunei,
Ia o coloare curcubeului, Şi fioros — un zeu aieve parcă —
Un singur sunet dintr’o armonie, Luceşte ’n întunerecul din templu,
Şi tot ce-ţi mai rămîne nu-î nimic, în vălu-I lung, figura uriaşă.
Lipsind desăvîrşirea ce te încîntă».
S’ apropie cu paşi şovăitori;
Vorbind odată astfel, se opriră Acum întinde mîna îndrăzneaţă,
într’o rotondă singuratică Dar reci fiori îi trec prin trupul cald
Şi tînărul zări o uriaşă Şi braţe nevăzute îl resping.
Icoan’ acoperită. Cu mirare Nefericitule, ce vrei să faci ?
Privi pe ’nvăţător, zicînd: «Ce este, îi strigă ’n piept o voce credincioasă.
Ce se ascunde după văl acolo ?» — Să ispiteşti pe cel atotputernic ?
«E adevărul», fu răspunsul — «Cum ? Căci: nimeni, numai eu, — oracolul
Eu caut numai adevăr şi iată A zis, — voi ridica odată vălul.
Că tocmai adevărul mi-1 ascundeji ?» Dar n’a adaos tot oracul:
Cine-I ridică, vede adevărul ?
«îi cere seama zeei», îi răspunse «Fie ce-ar fi 1 Eu totuşi îl ridic».
învăţătorul. «Nimeni, numai efl, El strigă cu glas tare: «Vreau să-l văd».
A zis, voi ridica odată vălul. Să-l văd!
Şi cine îmi ridică vălul sfînt Răspunde mgînînd prelung ecoul.
Cu mînă vinovată mai degrabă,
Aşa a zis» — «Ei?» — vede adevărul.» — A zis şi-a ridicat pe urmă vălul.
«Ciudat oracol I Şi tu însuţi, spune, «Şi», mă întrebaţi, «ce i s’a arătat ?
Să nu-l fi ridicat deci niciodată ?» — Nu ştiu. Perit şi fără conştiinţă,
Eu ? Nu! Şi nici că am simţit vre-odată Aşa-1 găsiră preoţii în templu,
Ispita.» — «Nu ’nţeleg. Cînd mă desparte A doua zi, întins lingă icoană.
De adevăr numai un văl supţire» — Ce a văzut şi ce-a aflat acolo,
«Şi-o lege»,-I curmă vorba învăţătorul, El n’a spus niciodată. Pe vecie
«Mai mare, fiule, decît al crede, Perise veselia vieţii sale,
E vălul, pentru mîna ta uşor, De-un chin adine s’a prăpădit cu zile.
Dar greu ca plumbul pentru conştiinţă». «Vai», răspundea cu jalnică mustrare
Cînd stăruiau cu întrebări în juru-î,
Pe gîndurî, merse tînărul acasă; «Vai celui care-a străbătut prin vină
Dar setea de-adevăr îi fură somnul, La adevăr; căci nu-I va fi prielnic!»
I. Borcia.