Page 6 - 1905-9
P. 6
190 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1905.
este oda luî I o a n E l i a d e Rădulescu «La z i l e i 1 0 N o e m v r i e 1859 prima seculară
î n c o r o n a r e a b u s t u l u i l u i Fr. Schiller», a n a ş t e r e l l u i F r . v . S c h i l l e r » , despre
sau, cum i se zise mal tîrziu, prescurtat, oda care se afirmă că a «luminat şi a anoblat şi a
la Schiller. Ea s’a publiaat la 5 Noemvrie şi-a entusiasmat pe contemporani şi posteritatea din
fost tradusă şi ’n nemţeşte de R. Neumeister. colo de marginile patriei sale». Broşura cuprinde
Decît în oda aceasta nu-î vorba numai de şi traducerea «veteranului»: Credinzza. Arde
Schiller, ci de Schiller şi Eliade. 1 ) Dintre cele lenii cetiră traducerea în F o a i a p e n t r u
lalte manifestări româneşti dela acest prilej m i n t e , care a reprodus-o.
amintesc numai pe cele mai însemnate. Serbă- în resumat, serbarea dela 1859 răspîndi şi
torirea geniului german de cătră Români a găsit, la noi multe idei schilleriane; literaţii noştri,
mirare! şi duşmani. Teama de politica germană, aşa cum şi atîţl cîţl eraţi şi-au făcut atunci
de pangermanism i-a trezit pe-aceştî adversari datoria.
cu educaţie literară nedesăvîrşită. Ziarele se Serbarea dela 1859 n’a fost un vînt trecător:
rioase, ca «Steaua Dunării» (M. Cogălniceanu C. A. Rosetli şi amicii săi simţiseră că Schiller,
şi amicii lui), «Dîmboviţa» (D. Bolintineanu), ale cărui frumseţî le apreciau, poate avea şi o
«Românul» (C. A. Rosetti) au primit serbarea înrîurire politică. Amicul Winterhalder trebui să
cu entusiasm. Fireşte, politica avu şi ea o parte traducă îndată şi pe Don Carlos; la începutul
la acest entusiasm. La teatru se dase o repre anului 1860 Don Carlos era pus în repetiţie,
zentaţie festivă (30 Oct. — 11 Nov.): corul în 9 Februarie. Bucureşteniî-1 văzură pe scena
cîntase Imn la bucurie, artistul Dimitriade decla teatrului naţional. Un spectator imparţial, poetul
mase Garantza sau Damon şi Phintias; Teii G. Baronzi, care credea că nici actorii, nici
se jucase actul al doilea, din Intrigă şi amor, publicul nu-1 vor înţelege pe Don Carlos, ne-a
actul final. Pe Luisa o juca M. Flehtenmacher, spus că piesa nu s’a jucat bine. Tot prin Ian.
actriţă şi scriitoare; Millo şi C. Caragiali avură 1860 apăru şi Părăsitul, despre care am amintit.
roluri în Teii, care s’a dat şi în 16 şi 18 Nov., Tot Winterhalder publica, tot pe-atuncl, studii
după traducerea lui W i n t e r h a I d e r. Schiller, dramaturgice, în cari Schiller era citat cu în
traducătorul şi actorii au fost lăudaţi mult crederea ce i se cuvine. Deci Winterhalder este
atunci: Schiller era un «geniu gigantic», un în acest timp 1859—1860 schillerianul cel mal
Sophocle modern ; traducătorul avea pricepere activ. Dintre ceilalţi admiratori al lui Schiller
pentru «cap d’operile» lui Schiller (ca să des- sînt de pomenit G. A s a c h i , care tipăreşte în
mintă involuntar laudele prea mari, Winterhalder 1861 Imparzzala pămentului; apoi C o n s t a n
nu traduse în acelaş an un alt cap d’opere, ci t i n A . C r e t z u l e s c u , care era încîntat de
Părăsitul, binişor, dar cu greşeli de limbă, în puterea raselor germanice; în S o m m a r i u
tot cazul fără eleganţă); Millo escelă în primul a l H i s t o r i e î u n i v e r s a l e a c u l t u r e l ,
rol, C. Caragiali jucă «ca un tînăr de 20 ani». 1863, carte lăudată de D. Hăjdău încă şi în
Avînd în vedere că «publicul nostru, care cu Revista nouă, Cretzulescu spunea că Schiller a
noaşte limba bogată şi frumoasă a luî Schiller fost capul şcoalei româneşti şi că popularitatea
şi Goethe este foarte restrîns», cum scria Ro luî la l i b e r a l i este datorită «protestaţiunilor
mânul, trebue să consimţim, că serbarea aceasta, vehemente contra ordinului social actual»: dările
cu traducerile şi reprezentările ce-au urmat-o, de seamă dela 1859—1860 îl vor fi sunat, luît
au spălat pe deplin ruşinea, cu care era să se Creţulescu, încă în urechi; în sfîrşit mai este
’ncarce literaţii anti-germanî. Sublimul Schiller de amintit şi A l e x a n d r u P e l i m o n , a
n’a scăpat totuşi de un mic serviciu ce-a trebuit cărui Afandătorul găsi Ioc şi în Lepturarul lui
să-l facă opoziţiei politice: duhurile mici ale Pumnul, fără a se aminti câ-I de Schiller. Pe
timpului îl exploatau în folosul mişcării libe limon a mal tradus la 1864 Imaginea invelitâ
rale, anti-cuziste. Şi un oarecare poet, despre de la Sais, iar mai tîrziu După victorie (Das
care lumea de azi abia mal ştie că a trăit, Siegesfest) şi Hero şi Leandru. Dacă n’a spus
Aricescu se întreba, în Reforma, într’o lungă că sînt din Schiller, cauza este, de bună samă,
dare de seamă: «E destul oare a aplauda fapta că presupunea că lumea ştie aceasta; iar dacă
eroică? Aplausele şi lacrimile nu ridică un odată i-a adaos şi versuri, cari lipsesc din
popor din căderea în umilirea lui. Să imităm Schiller, nu trebue să ne supărăm azi de
faptele eroilor, ca Brutus şi Teii» — adecă să pelimonisarea aceasta : nici atunci lumea nu-1 lua
omorîm pe Cesar, să omorîm pe Gessler... pe Pelimon atît de ’n serios, cum se lua el.
La Iaşi nu s’a auzit voibe de-acestea. Acolo Dar, deodată cu Pelimon, ale cărui Flori etc.
vechiul sfetnic al Domnilor, aga G. Asachi apar la 1864, apare în Iaşi, tot la 1864 Moartea
publică o modestă broşurică «în a m i n t i r e a lui Wallenstein t r a d u s ă d e E. M.; era
dşoara E m i l i a M a i o r e s c u . Acesta este
>) Ca traducător Eliade l-a respectat mal puţin pe întîiul semn al unei vremi bune pentru cultul
Schiller. Cavalerul Tossenburg nu-i reuşit de loc. lui Schiller.