Page 11 - 1905-10
P. 11
216 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1905
Dar cum mor formele spre sară, şi creşte luna fără eşit din fantazie omenească, îi pare o profa
[veste, nare. Căci încetul cu încetul, nelămurit, simte
Un miros blînd, cum nu e altul, pătrunde-atît de cald că în faţa lui, a omului, stă o divinitate; Li
[şi dulce, niştea aceasta e o putere elementară, pe care
Că felele, uitînd de noapte şi că e ceasul să se culce, n’are nimeni dreptul s’o turbure, nici chiar
Rămîn pînă tîrzifi pe gîndurî, oftind cu dor Ungă fereşte.
vîntul, care tăcînd
Oftează fetele şi nu ştiu, a doua zi de dimineaţă,
Cînd se coboară în grădină că’n biata floare cenuşie E ca o mină adormită pe coarda rupt’a unei lire_________
Ce se ascunde umi'ită, e-atît parfum şi poezie. . . . Ce frumoasă e comparaţia aceasta din urmă!
Şi măgheranif mor in taină cum au trăit întreaga viaţă...
Cu cît o comparaţie uneşte două lucruri
Ca o a cincia strofă s’ar putea adăoga strofa mal depărtate, cărora li-se găsesc însuşiri co
care sfîrşeşte altă poezie («Dureri scumpe») : mune, cu atîta ea are o mal mare valoare es
tetică, căci pe lîngă calitatea de a produce în
Aşa mor florile’n neştire, aşa-şl sting ochii buni lumina noi înţelegerea, ea mal are şi farmecul noului.
Şi’n preajma vieţii care rîde, cine-ar gîndi, privind Poemul lui Anghel e bogat afară din cale în
grădina, astfel de comparaţii nouă, în asociaţiunî de
Că sub surisul el s’ascunde o ne’ntreruptă agonie I — idei neaşteDtate, cari denotă nişte simţiri foarte
Cine-a ’nţeles cit plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?.. rafinate. Acelaş vînt ce zace ca o mînă obo
sită pe coarda rupt’a unei lire, îl vedem în
Admiraţia aceasta pentru flori nu se poate altă parte, cînd vine încărcat de mirezme, să-
naşte decît în sufletul aceluia care are o adîncă muit cu «o năframă care-o scuturi». Luna
religiozitate pentru acea
ce răsare printre stele «s’alege albă şi scînteie
.,. Fantazie uriaşe ce-a dat un straifl la fiecare. ca un ban nod într’o comoară», şi noaptea
voluptoasă de vară
Am citat versurile în cari o floare. într’o gră
dină, se aseamănă cu o candelă’ntr’un templu. E o noapte dulce alungată dintr’un seraiă, de vre-o cadînă.
In poezia «Melancolie» avem o rugăciune ri
dicată «linişte! în natură» de o evlavie şi cucer De multe ori comparaţiei el îl dă un rol
nicie admirabilă. deosebit de important. Limba noastră e un bun
E linişte ca’ntr’o săhăstrie în grădină. Nici moştenit şi de aceea necomplet, căci strămo
un grier nu s’aude să’nalţe imnul vieţel, doar şilor noştri le lipseau multe dintre noţiunile cu
petale albe, diafane de trandafir, pică, în stăruinţa cari noi lucrăm zilnic. E ştiut, că marele poet
mirezmelor dulci cari plutesc prin aier. Omer distingea răfl culorile şi în poeme medi
evale găsim cal cărora li se dafl atributul de
Cu visuri, cu gindirl frumoase, cu fantazia mea, cu viaţă verde şi cînl roşii. Distingerea culorilor cum o
Învins de-o milă nesfirşită aş vrea să ’mpoporez natura. facem noi azi, nu datează de mult. Şi mai să
Dar braţele îmi cad trudite şi mută îmi rămîne gura racă e limba pentru nuanţe muzicale, aşa în
Simţind nelămurit în mine că numai liniştea-I măreaţă. cît desvoltîndu-se cu o repeziune mare facul
tăţile muzicale ale omenirel, au trebuit create
Un clnt, cit de duios, acuma n’ar fi el oare-o pîngărire, cuvinte nouă: sol, fa, do, mi etc. E însă ca
Cînd e atîta armonie în ne ’ntrerupta, sfînta pace? racteristic, că pentru diferitele mirezme, pînă
Grădina-I o poemă dulce şi, vezi tu, vîntul care tace, azi n’avem espresiunl. Asta documentează, că
E ca o mină adormită pe coarda rupt’a unei lire. am rămas tot pe o treaptă de imperfecţie. Dar
dacă mulţimea nu simte nevoie de a preciza
Cît talent de artist e în aste două strofe, diferitele parfumuri, sînt unele firi cu senzurl
în cari Anghel a aflat cuvinte ca să esprime mal perfecte, pentru cari deosebirile aceste
nişte sentimente, pe cît de puternice, pe atît cer să fie esprimate.
de vage! Cel dintîî sentiment pe care-I stâr Cînd Anghel ne conduce în grădina sa
neşte Liniştea natureî în sufletul acesta deo «după ploaie», cînd aerul s'a limpezit şi s’a
sebit de bun, e mila. Ştim de ce. Lipsa de început naiva florilor urgie, el ne învaţă să
mişcare, lipsa de viaţă evocă în el cuvîntul: simţim, că crinii au o «boare profană şi grea»,
moarte. Petalele trandafirilor, cari se scutură, că iasomia trimite un parfum «blînd ca un
sînt semnul tristei agonii ce se ascunde supt gînd de pace», iar verbinele miroasă voluptos
surisul împietrit al grădinii. Şi în mila lui «a dragoste şi a moarte».
pentru sărmanele-I sorioare cari mor, ar vrea Ceea ce nu i-a putut oferi limba, prea să
să aducă el viaţă în «pacea asta funerară». racă încă pentru simţiri mal rafinate, i-a dat
Dar ori ce încercare de a rumpe «liniştea ţe arta: în loc de cuvinte avem comparaţii. Fi
sută în jurul celor ce afi să moară», fie măcar reşte că, pentru ca să poţi produce în ceti
cu un cînt cît de duios, fie chiar cu un vis tor starea aceea de rafinerie sufletească, ca
