Page 5 - 1905-10

210 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1905

prietini». Ca răsărit dintr’o călătorie lungă cu vîntul se văita chinuit, alerga şi se întorcea iar,
mintea, Tămăşanu Alexandru oftează şi întreabă, bătînd dureros în geamuri.
dîndu-şî capul pe spate: «Măi Vintilă, mă! «Măi, Vintilă, tu ştii cînd m’ain însurateu"
Mai ţii tu minte cînd ne-am cunoscut noi mal Iac’aşa bătea un vînt ca acum, de să ne iee
întîi şi ne-am făcut «per-tu» la cea dinţii halbă — mire şi mireasă — din trăsură.
de bere? Cum ne-am prăpădit noi de-atunci, — Vezi, eu de atunci aveam o presimţire,
cum ne-am mal ticăloşit!» că n’are să fie bine.
Vintilă înghite sec, împrăştie cu palmele fumul Tămăşanu se înfurie de-odată:
ce venia să-l înnăduşe iar. — Cum n’are să fie bine? Nu e bine doară?
Uite, bandule, de-atunci a curs vreme, multă Nu trăesc eQ bine şi îndestulit cu dumnea-ei,
vreme! Şi totuşi te văd şi acum în crîşma aceea. spune tu, dacă ştii că nu-i aşa? Poate de
Erai înnalt, alb la faţa durdulie şi abia-ţî mija tine-al vrut să zici. Aşa mai înţeleg. Sărac de
mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, că ai capul tău, nenorocitule. La trei ani după mine
fi din neam mare de boer. Şi erai numa ficio­ te-aî însurat şi tu. Şi ţi-ai luat o beteagă, mă,
rul dascălului din Broşteni! de-ţî mîncă zilele. Aşa erai tu odată ca acum ?
— Al dascălului, da, ş’a dăscăliţii Maria. Ce Da te uscă, mă, te bagă în pămînt cu zile. De
mai oameni, frate, şi cum s’afl dus! Aceia nu ce n’aî avut atunci presimţire ?» Şi Sandu goli
m’au mărginit nici cînd în libertatea mea!» repede păharul, izbindu-1 de masă.
Crîşmarul aţipise pe scaun. Ştia el ce are Vintilă rămase mut. De bună seama, altul a
să urmeze. De douăzeci ş’atîţa de ani, de trei- fost el pîn’ a nu se însura. Bine a zis Alecu.
ori pe săptămînă între cei doi prietini se ţesea Si acum iacă, îi poţi jupui pielea, că nu s’ar
aceeaş poveste. acăţa de ea nici un strop de carne! Ce viaţă
Vintilă sta cu ochii duşi, părea că vrea să-şi a dus el, numai unul Dumnezeu ştie!
amintească ceva într'un tîrziu, văzînd că Tă­ Oftează şi tuşeşte, înnecat de răsufletul de
măşanu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu: fum al prietinului, ce suge lacom din ţigară,
«Dar eu cum eram pe vremea aceea, Săn- cu ochii morţi.
duculel Alexandru S. Tămăşanu oftă, răsu­ Mai are o jumătate înnainte şi trebue s’o
cind o ţigară. gate în curînd. Vintilă bea un păhar, suflă cu
— Măî, prietine, tare ne-am mai trecut noi, mă. buza din jos pe frunte, răsfirîndu-şi mustăţile.
Aşa o să ne stingem de tot. Cum a putut să «Măi, frate, într’adevăr că tare ne-am tre­
se usuce florile de pe obrazul tău şi părul cut din lumea asta. Uite, eu numai cîteodată
acela bălan cum s’a îndurat să se rărească aşa ? bag de samă, şi atunci am aşa o presimţire,
Atunci nu-ţi putea «rezista» o fată şi eu te că mi se deschide înnainte o groapă. Dar,
iubeam ca pe un frate!» Alexandre, să-ţi spun eu de unul, vezi ăla-I
Vintilă prinse limbă: «Ţii minte, cînd am beteag şi ticăloşit! Şi are nevastă frumoasă
umblat o după amiază întreagă pe urma unei şi trei băeţi sănătoşi. Şi el zace pe coaste şi
acuş nu va mai cunoaşte pe nimeni. Nici pe
codane cu ochii albaştri, cu păr bogat, castaniu? Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe
— N’a fost cu ochi albaştri, Vintilă, erau ăla să-l vezi tu, frate, şi n’a făcut alta, decît
negri ca tăciunele. Nu-ţi mai aduci tu aminte? a şezut la o măsuţă lîngă mine, şi a scris cu
— Eu am o presimţire, că tu nu-ţi amin­ ziua şi cu noaptea în cap! îl chemam: «hai
teşti bine. la o bere!» — «Nu viu!» — «Să cinsteşti un
— Mă rog! Stai numa să ne desluşim!» păhar de vin.» — «Nu-mi trebue!» — «Un
Şi se desluşau greu de tot. Ce afirma unul, joc de cărţi, totuşi?» — «Nu ştiu!» Hei!
nega celalalt, dar urma tot era a lui Tămăşanu. Acasă-i suridea femeia ca o floare şi doi copii
Limbile se legaQ, mîncînd cuvintele, apoi se bălani. Bine! Acum ce s’a ales de el? O blană!
deslegau deodată, trezind pe crîşmar. Si tuşeşte frate, pe acela să-l auzi tu tuşind.
«Ce zici d-ta, d-le Arvinte ? Care avem drep­ Sperie băeţii! Şi femeia sa nu plînge? Că au
tate? Hm? dat din casă tot, şi acuşi i-or scoate şi de
acolo. Amar de maica lor. Ce suntem noi pe
— Apoi d-ta, d-le Alecu, vezi-bine că d-ta. lîngă el? Şi ăla, frate, n’a beut în viaţa lui.
Ba stai, acum îmi vine ’n minte: Amîndoi aveţi Şi are o femeie, şti o femeie, şi trei copii să
dreptate! rămîe pe drumuri. Eu am o presimţire, că vor
— Amîndoi 1» rămînea pe drumuri! Măî, pe ăla să-l vezi tu
Şi prietinii mai potoliţi, îşi petreceafi înnainte. bolind, n’ai mai zice nimic de noi. Eu am o
Luminarea scădea încet, mută, ca un suflet de presimţire, că n’ai mai zice nimic.»
mucenic, ca sufletul celor ce aşteaptă în doauă Tămăşanu ascultă cu ochii duşi, apoi oftînd,
căsuţe sperioase, să vie odată «tata». Afară zise cu glas moale, sălciu: