Page 12 - 1905-12

256 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905
vreodată. Poezia e subiectul cel mai părăsit al doi să nu-1 ştie şi să nu-i cunoască dărnicia.
lui badea George, n’aduce nici odată vorba Cum se apropie nevoiaşul, badea îşi bagă
de ea. Şi imprudenţa celui care încearcă să-l mîna in buzunarul pantalonului, îşi pipăie banii:
spovedească, capătă răspunsuri la cari, bun «Ei, ce-i? AI dat de vre-un năcaz?»
înţeles, nu se aştepta. Şi după ce-1 ascultă, îi dă cît poate şi ctt
Odată, o cunoştinţă nouă l-a şi întrebat: are ; are un franc: dă un franc ; are cinci: dă
«Cum scrieţi Dv., domnule Coşbuc, poeziile cinci; are un pol: dă un pol....
cele minunate?» *
Şi aşa te ia, de nu ştii dacă-I glumă ori de
vorbeşte serios: în lungile seri de vară, dacă te brodeşti la
«Dumneata ai făcut cîndva comedii d’astea? aceeaşi masă, supt acelaş frunziş, şi dacă cineva
Nici odată? Uite meşteşugul: Te închizi singur dintre cei pe care-i ascultă bucuros, spune o
în odaie, întorci cheia bine, de două ori. Iţi amintire din călătorie, ori de demult, care
scoţi ghetele, dacă ai, şi-ţi pui picioarele în pică frumos, la locul ei, badea George se
apă. Apa să fie ori rece ori fierbinte, după schimbă, — pe dată pălăria cenuşie pe care o
cum al plăcere să scrii. Răceala-I bună la poartă de obiceiQ îi pare prea grea, se des­
copere şi o razimă de o cracă:
descripţii. Vreai ceva mai înflăcărat, mai liric, «Eu înainte de a mă însura, ba şi după
atunci torni din ibricul cu apă caldă... Te
aşezi la masă frumos, îţi iai o poză îmbufnată chiar, cînd n’aveam ce face, ori mi-se ura,
şi te uiţi în oglindă. Lingă oglindă baţi un mă duceam Ia gară şi întrebam : ce tren pleacă
cui, un cui mare, dacă se poate un piron. Te acu ? Trenul de Moldova, ori de Severin, ori
uiţi în vîrful cuiului, pînă începe mina să altul, — treceam la casă şi scoteam un bilet
umble singură. In felul ăsta poţi scrie un vo­ încotrova. Mă suiam în tren şi la staţie mă
lum într’o noapte, fără să bagi de seamă...» dam jos, de multe ori chiar înainte, după cum
Atunci o slabă dogoare îi rumeneşte obrajii mi-se părea. Mi-aduc aminte într’o vară, era
de multe ori palizi. Şi dacă te cuminţeşti, dacă o zăpuşeală, o arşiţă, vai de om. Nu plouase
nu-I mai superi, badea uită. de mult, se răsucise holdele, — n’aveaîi nici
* lăcustele ce bea. M’am dat jos şi m’am aşezat
supt un păr sălbatic, între două drumuri, în
Cînd te chiamă acasă, poimîne bunăoară, îţi mijlocul sămănăturilor prăpădite, pe pămîntul
face îndată socoteala: tare ca fierul, — pe o biată iarbă gălbejită,
«Ce-I poimîne ? Fie ori ce zi numai Mier­ îmi era milă, îmi era urît, aş fi plîns... Cum
curi să nu fie! Miercuri vin la noi cucoane; stăm acolea, aud două glasuri cari se apro­
plec după amiazi... Nu ştifi să mă înţeleg cu piau. Mă uit: Un român înainte, cu capul gol,
ele : cu modele lor, tiri-tiri 1 piri-piri! nu ştiu cu cămaşa ruptă, înota în praful de o palmă,
cum fac ele, cu glasurile alea ascuţite, coco­ şi după el, la vre-o doi paşi, o femee cu o
loşesc aşa lucrurile, că totdeauna ele aă drep­ desagă după umăr. Mergeau amîndoi cu ca­
tate. înainte îmi plăcea să stau, de curiozi­ petele în pămînt:
tate. Cele dintîi cari soseau erau două ve­ — Mai bine-î aşa ? — «N’avem pămînt 1» —
cine, mofturoase, făcute pe obraz cu cîte flea­ Dacă mă asculta-I... — «N’avem pămînt!» La
curi toate 1 . . . Le umbla gura la amîndouă şi tot ce-I spunea femeia, răspundea la fel:
amîndouă, mă rog, literate. Cum intrau pe uşă : «N’avem pămînt!» Slabi, osteniţi, plini de praf,
— Ce mai face domnul Coşbuc al nostru ? aQ trecut pe lîngă mine, fără să mă vază.
Ce mal face ? ... Am cetit ceva foarte frumos S’au tot dus cei fără de pămînt şi m’am uitat
de Dvoastră ! . . . în urma lor, pînă ce nu i-am mai văzut....»
Cind le auzeam aşa, mă treceau sudorile, Şi fiindcă fiecare dintre cei de faţă înţe­
eram sigur că trebue să vie vre-o prostie I . . . legeau ale cui sînt şi de unde vin glasurile
Pînă acuma babele astea două, au fost sin­ acelea înăbuşite, nu s’a ferit să mai spue:
gurii mei critici, în cari am avut niţică încre­ «Ce pae mi-am aprins în cap cu: Noi
dere. ...» * vrem pămînt I Un domn mare de pe atunci —
Cătră cinci, cînd se duce în tîrg să joace şah, şi d’acum, — m’a chemat la el, acasă, şi mi-a
iarna mai cu seamă, nu trece de poartă, fără să spus răstit, între patru ochi: «Dacă mal scrii
se opriască, fără să privească Ia dreapta şi la încă o bucată în felul ăsta, în douăzeci şi patru
stînga, pe amîndouă trotuarele. In totdeauna tre­ de ore treci graniţa! Nouă aicea revoluţionari
bue să aştepte la casa lui badea George cineva, nu ne trebue!...»
afară. Ori vre-un funcţionar fără slujbă, ori Departe, albeau zorii dimineţii. Tăceam cu
vre-un student sărac, ori vre-un popă de la ţară, toţii. Badea George căzuse pe gînduri:
cu antiriul ghemuit şi cu potcapul ieşit de soare, «Ar fi fost mai bine dacă rămîneam în Ardeal!»
— popi mai ales, căci nu cred să se găsească V. Cloflec.