Page 6 - 1905-13-14
P. 6

278                          LUCEAFĂRUL               Nrul 13-14, 1905.
             Unde e ’ngropat?  Să-î dau de pomană,   Cumcă s’o ’nsurat,   Ca omul ce-şî perde
             Ca să merg cu tine,   Şi un mieluţ gras   C’o fată de crai,  Toată-altii nădejde!
             Săraca de mine,   La popa Ispas    Pe-o gură de rai!“   Dară dela stînă,
             Să-mî areţl mormîntul,   Să-î dau ca să-î ţie   Măicuţa nu crede,  Şi acum suspină,
             Să-Î sărut pămîntul,   Sfînta Liturghie! —   Nu crede pîn’ vede,   Pela miez de noapte,
             S’aprind luminare   — Măicuţă bătrînă,   Căd cunoştea bine,   Tainicile şoapte:
             La cap şi picioare.  Cu brîul de lină,   Că-Î rău şi nu-î bine.   „Deci spuneţi-mî drept
             Şi cînd merg acasă,  Crede ce-ţî spun eu,   Pleacă supărată,   Cu mîna pe piept,
             O văcuţă grasă,  Fecioraşul tăfi,  Pleacă întristată   Spuneţi-mî curat?
             O vacă plăvană   Efi îţî spun curat,  Si nemîngăiată,  Ce vi-s vinovat?
                                      Dacă-s mai bogat,
                                      Dumnezeu mi-a dat!“
                Nota:  Această  frumoasă  baladă  poporală  am  cules-o  din  comuna  Brebul,  pe  cînd  eram  învăţător  acolo,
            dela un muzicant cu numele Todor Lăutaşu.
                Acest  om  ştia  aşa  de  multe  balade,  doine,  poveşti,  etc.  încît  te  minunai  de  unde  le  ştie  atîtea,  şi  cum
            le  ţine  pe  toate  în  minte,  căci  scrie  nu  ştia.  Sî'  apoi  acele  erau  aşa  de  frumoase,  ele  să  le  tot  asculţi.  Si  el
            avea  vers  pentru  fiecare.  Le  cînta  din  violină  şi  din  gură.  Păcat  însă,  că  dînsul  a  murit,  şi  cu  dînsul  s’au  pogorît
            în   mormînt atîta material  preţios, căci eu nu ajunsesem a scrie nici a patra parte doară din cîte le ştia el.
                Dela dînsul  am cules eu cea mal   mare parte din baladele ce le-am publicat într'un volum la Ciurcu în
            Braşov.
                Acum vre-o  trei ani   mi-a dat dl advocat Ioan Nemoian din Caransebeş mai multe hîrtii cu poveşti,
            balade etc. culese   probabil  de elevii săi de pedagogie prin anii 1875—80, pe cînd era D-sa profesor de peda­
            gogie.  Mi  le-a  dat  şi  mi-a  zis:  „la  aceste  hîrtii,  caută-le  şi  de  afli  ceva  bun  în  ele,  dă-le  în  publicitate,  ca  să
            nu se piardă, că eu cu astfel de lucruri nu mă mai ocup, iar Dta ştiu că te interesezi de astfel de lucruri!“
                Intr’una din zile căutînd prin aceste hîrtii, dau de frumoasa baladă „Mioriţa" dar necompletă.
                In  revista  Crit.  Lit.  din  a.  1895  şi  după  dînsa  „Gazeta  Transilvaniei"  a  publicat  o  asemenea  baladă,  despre
            care  dl  Aron  Densuşian,  (f  1902)  ne  spune  că  a  aflat-o  într’un  manuscript  scris  printre  anii  1848—1865  de  pre­
            otul Ambrozie Jurma, din comuna Bata, din Banat. Va să zică tot dela noi din Bănat.
                Balada  culeasă  de  mine  e  o  variantă  a  aceleia  şi  se  deosebeşte  în  unele  puncte.  Varianta  dela  Alexandri
            toată lumea o cunoaşte. Se zice că şi dl G. D. Teodorescu a publicat o asemenea baladă. Eu nu o cunosc.
                Balada  aceasta  efl  o  public,  pentruca  şi  dintr’însa  să  se  poată  vedea,  frumseţa  şi  bogăţia  spirituală  a
            poporului  nostru,  caşi  care  rar  a  mai  lăsat  Dumnezeu  pe  faţa  pămîntului  şi  pentru  care  e  admirat  şi  invidiat
            chiar şi de străini.                                       0 C ătană.
                            REUNIUNEA ROMÂNĂ DE MUZICĂ DIN SIBIlO.
              Viaţa  de  un  sfert  de  veac  a  unei  reuniuni  de   rile  nefericite  în  cari  am  crescut,  o  să  avem  astăzi
            muzică  e  o  dovadă  evidentă  despre  desvoltarea   în  toate  părţile  coruri  compuse  din  acei  ţărani,  cari
            nostră  culturală  în  ultimele  decenii  ale  secolului   piuă  la  48  vieţuiau  alături  de  dobitoace  pe  moşia
            trecut.                           stăpînuluî străin ?
              Nu  sînt  tocmai  îndepărtate  acele  vremuri   Reuniunile  noastre  de  muzică  şi  corurile,  atît
            primitive,  cînd  cîntecele  romîneştî  trăiau  adă­  de  răspîndite  acum,  sînt  factorii  cei  mai  pu­
            postite  numai  prin  stranele  bisericilor,  pe  plaiu­  ternici  ai  propăşirii  noastre.  Armonia  cîntecului
            rile  verzi  ori  prin  colibele  ţărăneşti.  Cînd  şi  cînd   e  aceea  care  armonizează  şi  sufletele,  în  urmă­
            mai  auziai,  la  ocazii  rari,  la  prilejuri  de  veselie   rirea  unui  ideal  larg,  comun.  Dela  început  a
            ori  jale,  împărecheri  de  glasuri  româneşti,  cari,   fost  fericită  calea  pe  care  am  înaintat,  cultivîn-
            în  accente  neorînduite,  tălmăciau  împreună  mo­  du-ne  muzica  bisericească  şi  cea  naţională.  Mai
            mentele de bucurie, veselie ori entuziasm.  ales  în  aceasta  din  urmă  compozitorii  noştri,
              Lipsa  unei  culturi  muzicale  la  înaintaşii  noştri   cari  au  utilizat  motive  româneşti  şi  au  ar­
            era  desăvîrşită,  fiindcă  muzica  e  una  dintre  acele   monizat  minunatele  cîntece  din  popor,  şi-au
            arte,  care  pretinde  o  cultură  mai  înaintată  şi-o  viaţă   cîştigat  merite  neperitoare.  E  o  mîndrie  dreaptă
            socială  mai  consolidată.  Şi  aceste  nouă  ni-au   pentru  noi,  cînd  vedem  cum  cîntecele  ro­
            lipsit.  Abia  dupăce  ni-am  ridicat  din  umilitoarea   mâneşti,  create  de  dînşiî,  străbat  graniţa,  pînă
            slugărnicie  de  veacuri,  dupăce  şi  noi  ne-am  ri­  în  centrul  României,  farmecă  lumea  de-acolo,
            dicat  fruntea  din  ţărină,  am  început  să  devenim   trezesc  la  conştiinţă  de  sine  un  neam  întreg  şi
            cetăţeni  ai  culturei,  care  îmbătrînise  deja  pe  alte   îndeamnă  la  muncă  mîntuitoare  o  ’ntreagă  ge­
            popoare  de  aceeaşi  vîrstă  cu  noi.  Forţa  noastră   neraţie.  Succesele  şi  urmările  binefăcătoare  ale
            latentă  şi  înclinaţiunile  încătuşate  atîta  amar  de   cîntecelor  noastre  naţionale  pe  scena  Ateneului
            vreme  ne-a  făcut  posibilă  o  înaintare  repede  şi   din  Bucureşti,  mulţumită  societăţii  Carmen  de
            binefăcătoare,  care  uimi  pe  toţi.  Cine  s’ar  fi   sub  conducerea  dlui  Cliiriac,  sînt  în  deobşte
            putut  gîndi  înainte  cu  50  ani,  că,  în  împrejură­  cunoscute.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11