Page 17 - 1905-15-16

. Nrul 15-16, 1905. LUCEAFĂRUL 309

Şi-a fost apoi că mi-am uitat, siau în împrejurimi, dar umbla îmbrăcat în haine
Cum uit întotdeauna, de dimie albă, şi muncia la cîmp ca ori şi care.
Să trag zăvorul pe ’nsărat Rămăsese văduv de mult şi nu se mai însurase
Cînd candelă mi-e luna, cu toate îndemnurile rudelor şi prietinilor lui.
fl fost, că omul prost şi rău învăţase cartea, care se putea învăţa pe vremea
Luînd un pumn de tină lui, la el în sat, dar era om chibzuit, cu soco­
Lt-a aruncat în raiul tău teală şi pricepere şi de aceea trecea de bun căr­
De raze de lumină. turar. Fusese în mai multe rînduri primar şi
perceptor.
Şi-am plîns atunci. .. dar am aflat N’avea decît un copil, dar să-l vadă pe co­
C’afară-1 primăvară pil procopsit, să trăiască mai în uşor, că el
Şi sufletul mi l-am lăsat prea s’a fărimat în sec o viaţă întreagă. îl iu-
Deschis şi-acuma iară. bia pe copil, dar nu l-a răsfăţat nici odată, fiind
Şi Juna îTiai şi-a găzduit cS era din firea lui om tare la inimă şi aspru.
în el atîta floare . .. Cît a fost copilul la şcoala din sat, îl asculta
Iar eu visat-am liniştit sara întotdeauna înainte de culcare; cînd copi­
Ca ’n vechea serbătoare. lul trecu la liceu nu putea face altceva, de­
Şi iar a fost, că omul rău cît să vină cît mai des şi să întrebe cum merge.
Găsind lipsind portarul Nu-i scria o scrisoare în care să nu-i spună
Uenit-a din cuprinsul său în vorbe grele, dar părinteşti, să înveţe şi să
Să fure flori, tîlharul, se poarte bine. Pe vacanţă ţinea să aducă în
Dar nu ştiu cum, că l-am simţit totdeauna cărţi şi să citiască, să-i citiască şi
Uenind, cum vine norul, lui, să vadă ce învaţă ei acolo. Copilul cînd
Si-atuncea trist şi liniştit venia în sat sta mai mult în casă, tată-său îl
flm tras uşor zăvorul. cam feria de întîlnirile cu băeţii, cu care învă­
ţase el carte. „Ce vrei să înveţi dela ăia, nu­
Şi sufletul de-atuncl mi-e ’nchis mai ce te hăimăneşti de geaba şi-ţi împrîndezî
— Povestea asta este — gîndurile.“
Şi nu ştiu dac’a fost un vis Şi copilul a ascultat pe tată-său şi i-a prins
Sau dac’a fost poveste, bine. Era cel mai bun elev din clasa lui, învăţa
Dar ştiu că flori mai am şi-acum, bine şi era aşezat ca o fată mare. Se simţia
Crescute la lumină . . . mulţumit totdeauna şi era împăciuitor şi blînd.
Ursite să le ’mpartpe drum, Nici odată nu s’a certat cu colegii lui şi-i drept
ba cei legaţi de tină. că-1 şi iubiau, unii cu iubire adevărată, alţii
Z. Bârsan. numai aşa ca să aibă la cine alerga la lămu­
riri, cînd lecţia ar fi fost prea grea.
îi plăcea cîinpul, verdeaţa, pădurea, munţii;
IRTRE DOUĂ LEITĂ. îi iubia cu o dragoste neînţeleasă, ascunsă în
sîngele, în sufletul lui şi de aceea serbătorile
„Ce-aî căutat tu la oraş, nu şi le petrecea altfel decît eşind din oraş şi
Sărmane păstoraş ?“ stînd ziua întreagă pe cîmp, în lumină, în cer
Şt. O. Iosif.
liber, pe iarbă verde. Era chemarea spre na­
De şeisprăzece ani învăţa carte, de şeispră- tură a unui şir neîntrerupt de strămoşi, care
zece ani muncia din greu, în luptă cu grijile ţinuseră toţi de coarnele plugului şi mulseseră oi.
şi cu nevoile unui băiat sărac. Acum era mul­ Creştea şi par’că ar fi fost ceva din poveşti:
ţumit, dacă nu pentrucă studiul i-ar fi dat pu­ se făcea tot mat voinic, cu toate că unii rău­
tinţa de a pătrunde şi judeca totul, aşa cum tăcioşi, în voia cărora nu putea intra, îi ziceau
îşi închipuia el în vîrsta înflăcărată de optspră- de multe ori: „Ai să te înozî, mă bâete, de
zece ani, cel puţin pentrucă studiul îl deprin­ atîta carte, ai să rămîî un pichinduţă". Mintea
sese a vedea lucrurile obicinuite mai în lumina îi era limpede şi profesorii îl apreciau tot mai
lor adevărată şi pentrucă de-acum avea să-şi bine. Aşa a dus-o cei şapte ani de liceu, fără
facă un trai mai rînduit, mai omenesc. gînduri chinuitoare, fără griji, fără zbucium.
Fusese numit ajutor de judecător într’o ca­ Simţia însă că n’o să fie în totdeauna aşa, mai
pitală de judeţ. Tatăl lui, pe care de patru ani ales cînd i se vorbia de greul vieţii în Bucu­
îl perduse, era om bine văzut în Ciorchineşti. reşti, de acele visuri zdrobite, de acea mare
Moşnean vechi, sătenii nu-i ziceau altfel decît mulţime de flămînzî care cer pîne. Citia pe
„boerule", cu toate că numai boer nu era el. Vlahuţă şi-i rămînea şi lui în suflet, par’că, un
Avea, ce-î drept, treizeci de pogoane de pă- fel de drojdie de melancolie, un strat subţire,
mînt, cu vie şi holdă de pruni, cum nu se gă- ascuns în adîncul sufletului lui, din care eşia