Page 19 - 1905-15-16

Nrul 15-16, 1905. LUCEAFĂRUL 311
uiiau unii pe alţii, în dos totdeauna se vorbiau gelos. Pe cine însă? Pe pretinul lui cutare,
de rău. care avusese la bal un „succes imens“, cum îi
Faţă de femei păstrau totdeauna cele maî spuneau colegii lui, pe cel care fusese în­
stricte regule de bunăcreştere, cu toate că le conjurat mereu de domnişoare, pe celalalt care
osîndiau pe toate. dansa aşa de minunat; nu, pe nici unul, toti
în astfel de lume nu puteai spune o vorbă, eraţi băeţî de treabă, ce avea cu ei ? Şi totuşi
care să nu se fi maî spus, fără să fii privit cu era gelos pe ei pe toţi, pe lumea întreagă ce
dispreţ şi fără să nu fii osîndit de savantlic. fusese acolo şi care nu-i pricepuse zbuciumul
Era o lume care repeta vecinie aceleaşi vorbe sufletesc.
de măgulire seci şi afectate, aceleaşi vorbe de­ Se încerca să fie rece, să nu-î pese; îşi zicea
făimătoare. Par’ că sufletul lor artificial ar fi „ce am eu cu lumea, lasă lumea să priviască
fost croit la toţi după acelaşi calapod ; privind viaţa aşa cum crede, să petreacă cum îi place,
lumea asta, aveai impresia unor frunze picate cu ce drept cer eu să fie aşa şi nu altfel, e
pe un lac, care stau, putrezesc, pentru a cădea obligat cineva să ţină samă de starea mea su­
altele şi pe care de abia din vreme în vreme fletească, de judecata mea senină, limpede de­
le face vîntul să mişte leneş într’o parte sau spre viaţă, despre oameni ?“
alta. Se vorbia de iubire şi recunoştinţă, de Şi totuşi nu putea. Simţia un nod în gît, o
caritate; dar par’ că şi simţemintele acestea le greutate pe inimă, avea nevoe să plîngă, să se
împrumutase de undeva. Ci lui îi treceau pe jeluie. Dar cui şi pentruce să-şi desgoliască un
dinaintea ochilor toate durerile acelora ce ve- suflet, pe care el îl socotia slab, fiind-că nu
niad la cumpăna dreptăţii, rupţi, osteniţi, Iă- ştiuse să trăiască în el, în cercul lui individual,
sîndu-şî holdele neculese pentru o palmă de pă- fără emoţii şi mereu acelaşi ?
mînt, pentru încovoetura unui stog, şi el par’ Şi apoi singur se ridica în contra propriei
că suferia cu ei. sale simţiri.
Încerca cîte odată între de-ai lui să aducă „Nu se poate să trăeşti în afară de lume,
vorba despre atîtea puteri sleite în dujmănii şi eşti om înainte de toate şi n’ai atîta putere,
procese zadarnice, dar i se răspunsese: atîta fond de energie, de vitalitate proprie, ca
„Ha, ha, de ce se interesează Aldescu; să-ţi creezi o lume a parte. Ar trebui să fii
ce, mă, alt ceva mai bun n’aî de făcut ?“ prea mîndru sau prea nesimţitor pentru asta.“
In astfel de împrejurări, Aldescu se simţia îl cuprindea apoi un fel de înduioşare, un
vecinie stingher, sta vecinie tăcut. Şi totuşi, tine- avînt de dor, de dragoste pentru toată lumea,
reţa lui i-ar fi poruncit să vorbiască, să glu- o sfîrşială sufletească în care i se perdea su­
miască, să rîdă, să se mişte. Trăia între oameni fletul ca în acordurile unei armonii tainice şi
şi totuşi par’că era pustiu. Starea aceasta nu o atunci se simţia par’că mai alinat. Dar iar în­
putea el răbda multă vreme. De aceea cînd co­ cepea revolta, iar începea sîngele să clocotiască.
legii îl invitaseră la un bal, el ori mi fără -co­ De ce nu fusese şi el mulţumit? De ce rămă­
dire, vrea să fie om în totul: la datorie şi la sese aşa de stingher în sală? De ce în jurul
petrecere. lui nu se strînsese comoara aceea de tinereţe,
S’a dus. de ce vorbele lui nu produceau nici o impresie,
Cînd a intrat în sala mare, în care parche­ de ce glumele lui nu stîrniau rîsul ? De ce-şî
tul sclipia pe jos ca ghiaţa, în care tablourile dau ghioldurî fetele pe la spate şi de ce de a-
de pereţi, perdelele bogate dela ferestre şi gă­ tîtea ori îi întimpinaseră vorbele cu „Hm“ şi cu
telile ce făceau din lumină strălucitoare ape, ce o mişcare a feţii, în care colţurile gurii se lă­
se perdeau la nesfîrşit în oglinzile de pe pereţi, sau în jos, ochii se plecau într’o parte expri-
cînd a fost izbit de susurul şoaptelor şi al rîse- mînd un dispreţ ce-1 rănia în adîncul sufletului ?
telor, de fîşăitul rochiilor de mătase, de miro­ N’ar fi trebuit să fie aşa, fiindcă îşi amintia
sul de parfumuri ce plutia în feeria asta de lu­ că vorbele lui erau cumpănite ca de obicei, şi
mină, de culori şi de răsfrîngeri, i se păru că în cercul cunoscuţilor lui de acum nu trecea de
a păşit pe alt tărîm, în altă lume. om ursuz. Atunci de ce? Şi iar căuta să-şi
* * * îndepărteze gîndurile ce-1 munciau: „Ce deşer­
S’a întors acasă. Nu fusese în viaţa lui aşa tăciune, ce efemeiat! Cum, fiind-că n’am avut
de zdrobit, de deprimat. Par’că perduse ceva în jurul meu un roi de rochii, de aceea mă
ce nu va mai putea redobîndi, par’că-î zbucium, mă frămînt. Vezi-ţi de treabă, tinere,
lipsia ceva. Se simţia mic, umilit, avea senzaţia prea te-ai coborît. Tu ai preocupaţiunî mai
acelora pe care-i mustră conştiinţa, fără ca la mari, aspiraţii mai înalte".
el să fi fost vr’o vină pe care s’o fi făptuit Dar nu era numai atît. La dans, domnişoarele
şi pe care s’o ispăşiască. Nu-şî iubise nici odată se ridicau cu greutate cînd le poftia el, şi după
decît rudele şi prietinii şi prin urmare nu ştia două, trei ocoluri îi aruncau un „merci“ aşa
ce-i gelozia. Şi totuşi, acum i se părea că-i de rece, de sec, de dispreţuitor îneît îi zdro-