Page 20 - 1905-15-16

312 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905.

biau tot farmecul unei clipe de adevărată petre­ vusese timpul să se ciopliască, el nu putuse
cere. Poate nu ştia să danseze, dar atunci de să parvină, el păstrase firea lui mitocănească:
ce-1 aduseseră cu ei prietenii lui şi de ce-î spu­ nu putea să fie „fin" în conversaţie, adică în
seseră de atîtea orî: „Mă, dansezi perfect". Ah schimbul perpetuu de nimicuri, nu putea să
şi prietenii! Cum îşi mai aduce aminte şi de ei, arunce în treacăt domnişoarelor complimente
cum i se urcă sîngele în cap. Prieteni, ce vorbă neadevărate, cari le fac să se creadă, nu-şî
goală! Prieteni pe băncile şcoalei, prieteni la putea pleca pînă la pămînt spatele, nu putea
examene, la lucrările de alcătuit, dar în socie­ să fie mlădios, uşuratic, prefăcut, delicat, nu
tate — de, fiecare pentru el — l-au lăsat stin­ putea să rostiască la fiecare moment: „merci",
gher într’un colţ, s’aO făcut că nu-1 văd, l-au „pardon", „scuzaţi".
uitat. Şi-şi închipue că l-au mîngăiat, dacă i-au Nu mai era de trăit, simţia că n’o să poată
spus la sfîrşitul petrecerii: „Ce Dumnezeii, mă îndura privirile nici unuia din cei ce fusese în
Aldescule, fuseşî aşa de indispus azi; ce, ţi sală. Voise să intre în lumea cea mare, voise
s’au înecat niscai-va şlepuri?" să-şi transforme existenţa, săracă pînă acum, într’un
Poate că nu era el făcut pentru petreceri de şir neîntrerupt de petreceri şi de bucurii şi de-
felul acesta, nu era el menit să se îmbete de samăgirea urmase.
vraja unor ochi, de gingăşia unei figuri, de plu­ Ce mult ar fi dat să fie nesimţitor! In locul
tirea într’un vals. Dar fuseseră şi oameni bătrînî lui, un nesimţitor ori nu s’ar fi dus, orî dacă
în sală şi femei bătrîne şi nici în discuţia ace­ s’ar fi dus ar fi rămas rece, şi ca să petreacă
stora nu putuse intra. Şi aci deodată rămase şi el, ar fi golit cîteva sticle de vin ori de bere.
ca trăznit, un cui par’că intrase prin tîmplele Şi apoi urmaşii aceluia, crescuţi dela început
ce-î svîcniau. Auzise pe o bătrînă întrebînd pe în „lumea cea bună", ar fi încetat de a fi „mi­
furiş: „Frumuşel băiat, dar e de familie?" Cum tocani", ar fi început şi ei acelaş joc, cu vr’unul
de familie? Era feciorul moşneanului dinCior- pe care cei de jos îl aruncă în rîndurile celor
chineşti. Atunci i-se făcu o lumină în creer. mari.
Da, el era feciorul moşneanului din Ciorchi- Dar el nu putea, nu putea trăi singur, dar
neşti, el purtase opinci şi cojoc; pe faţa lui, nici în mijlocul lumii acesteia nu putea trăi.
în părul, în conformaţia mînilor lui era întipărit Lui îi trebuiau de-ai lui, o lume în care să fie
semnul de „ţăran"; şi aici, în sala aceasta, era şi el ca la el acasă. Atunci îl cuprinse o cum­
adunată „lumea bună", tinerii şi tinerele „de plită părere de rău că plecase din mijlocul
familie", care nu puteau suferi în mijlocul lor ţăranilor. Fusese singurul copil şi ar fi avut cu
pe un bădăran, pe un mitocan care n’avea fa­ ce trăi: treizeci de pogoane de pămînt e o avere
milie. Şi cîtă ură îl cuprinse cînd se gîndi la frumoasă. S’ar fi jucat, copil, cu cei de vîrsta
răspunsul ce trebue să fi primit bătrîna cînd a lui, ar fi păzit vitele; flăcău, ar fi învîrtit hora
întrebat „E de familie?". Acum pricepu golul cu cei de sama lui şi ar fi făcut ghiduşii cu
ce-î rămînea în suflet cînd auzia în sală vorbe fetele, şi-ar fi luat o nevastă pe placul inimii
ca dealde „Să-i spui sărutări de mînî lu mă- şi-ar fi trăit mulţumit, senin, neştiutor de
miţa", „Papa s’a înapoiat dela Bucureşti?", frămîntările unei lumi suprapuse. „Ce-ai căutat
„M’am întîlnit cu verişoara ta la Constanţa, tu la oraş?" întrebarea aceasta i se ivia în creerî
dragă Iancule". ca o mustrare, ca o dojană, venise la oraş să
Pentru mămiţa lui nu erafl sărutări de mînî, caute trai bun, mulţumire şi fericire şi găsia în
el n’avea verişoare cari să petreacă vara la el zbucium şi în afară de el dispreţ. Şi ar fi
Constanţa şi „papă" al lui dusese viaţă grea blestemat pe cel ce-1 îndrumase pe calea aceasta,
de plugar în Ciorchineşti. dacă acela n’ar fi fost tată-său.
Ce dragoste îl cuprinse atunci pentru tată-său, * * *
ce sfînt, ce luminos îi apăru în sufletul său Aşa l-au frămîntat gîndurile toată noaptea.
turburat, cum l-ar mai fi îmbrăţişat în faţa în- Dimineaţa următoare îl durea capul. Păstra
tregei acelei lumi bune, fiind-că simţia că numai în suflet toată amărăciunea şi mîhnirea de-asară.
el îl iubeşte cu adevărat. Icoana lui tată-său îi Era Duminecă şi era liber deci, dar chiar dacă
apăru ca un liman de scăpare. ar fi fost o zi de lucru, tot nu s’ar fi putut
Ah ce scîrbă! Fac pe aristocraţii. Mai înţe­ mişca din casă. De ce? De bolnav sau
leg mîndria unei clase, care în acea vechime de ochii lumii? Nici el nu ştia. Din toată fră-
măreaţă îşi număra strămoşii pînă la regi, ori mîntarea gîndurilor de sara şi noaptea îi ră­
pînă la zei ; dar voi parveniţii ?! sărise unul ca un liman de scăpare. Dacă ar
Strămoşul lui cutare a fost ţăran ca tată-meu, pleca din mijlocul lumii acesteia, pe care n’o
moşul celuilalt trecuse în ţară numai cu desagii putea suferi ? Dacă s’ar face iar ţăran, dacă
pe spinare, cutăruia i-a rămas averea unui boer s’ar întoarce la pămîntul lui tată-său ca să uite
bătrîn, cel din urmă din o viţă veche, în casa visul acesta amăgitor ? Avea de învins prejude­
căruia era fecior de masă ş. a. m. d. — El n’a­ căţile tuturor ce-1 cunoşteau, avea de liniştit