Page 21 - 1905-15-16

Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 313

uimirea ţăranilor, care s’ar fi întrebat: „Ce s’a fiindcă alt mijloc n’avea de a învăţa pînă în pri­
întfmplat cu feciorul lui Boer Aldea?“, dar mai măvara viitoare, îşi procură cărţi de agronomie
curînd le-ar fi învins toate astea decît pufui- şi începu să citiască. Stăruitor şi doritor să ştie
urile de rîs, batjocurile din spate şi dispreţul cum era, într’o lună ştia caşi cum ar fi învă­
din faţă. ţat într’o şcoală specială. Asta-i era ocupaţiunea
O liotărîre mare nu se poate lua decît dintr’o de toate zilele. Dumineca se ducea la biserică
pornire mare, dintr’o revoltă ca cea de-asară. să-şi mai aline zbuciumul sufletesc, să roage
La el, de data aceasta nu s’a întîmplat aşa. I-a pe Dumnezeu să-l facă să uite toată viaţa lui
venit în cap ideea aceasta uşor, pe nesimţite, trecută, pentru care avea un fel de părere de
ca un preludiu şi cu cît trecea cu atît i se pi- rău, ce-1 înduioşa din cînd în cînd.
ronia mai tare în suflet; cu cît îi scădea re­ în drumurile ce făcea prin sat întîlnia săteni,
volta, schimbîndu-se într’un simţămînt de com­ le da bineţe şi prindea taină cu eî. Cei de-o
pătimire, cu atîta îl cuprindea mai mult dorul samă cu el se opriau bucuros şi le părea bine
de a pleca în mijlocul ţăranilor, pe care-î iubia că'„domnişorul“ cel învăţat al Aldescului nu
fiind-că îî ştia muncitori, cinstiţi şi cu sufletul uitase cine era şi-î băga şi pe ei în samă.
curat. De acum toată învăţătura şi toată expe­ Frâu însă sfiicioşi şi nu putea să-î facă să-îj zică
rienţa lui trebuia să fie în folosul acestora. Era pe nume, cum îî ziceau cînd erau mai mici.
în stare să se jertfiască pentru eî. Cei bătrînî însă erau şi mai sfiicioşi şi mai ne­
O săptămînă nu l-a părăsit o clipă gîndul încrezători, de abia le scotea ca cu cleştele vor­
acesta; se culca cu ei; la serviciu se ducea, bele din gură, se uitau în altă parte cînd vorbia
dar era aşa de desarmat, aşa de închis în el cu ei, par’că ar fi vri t să mîntue mai repede
însuşi. Vorbia încet şi foarte puţin. De abia în­ şi dupăce pleca, îl priviau lung şi dau din cap
tindea mîna dimineaţa la întîlnire şi sara la în semn că nu înţeleg. Şi ’nadevăr că nu în­
despărţire. Spunea că-i bolnav şi în adevăr că ţelegeau. Cu adevărat bolnav să fi fost şi tot
era ofilit şi părea că sufere, nici de nervi, nici n’ar fi înţeles, fiindcă cine-î bolnav stă şi se
de pept cum spuneau prietenii şi cunoscuţii lui, vindecă acolo unde este, nu la cîmpii. Mai că
avea dureri sufleteşti. Gîndia că la urma urmei le venia să creadă că 1-aă dat afără pentru vr’o
se va vindeca de pornirea asta, îşi va oţeli su­ vină, dacă n’ar fi ştiut că feciorul lui Boer Aldea
fletul în drumul în care îl aruncase soarta şi se purta ca o fată mare. Femeile şi fetele îl
dragostea părintelui lui. Dar a fost cu neputinţă. cinstiau: cînd trecea pe drum se sculau în pi­
Şi-a cerut dimisia, sub pretext că sănătatea cioare şi pe dinainte nu-i treceau niciodată,
lui zdruncinată nu-i îngăduie să mai îndepli- aşteptau să treacă el şi apoi îşi vedeau de cale;
niască serviciul şi doctorii i-au spus să se ducă cinstea asta însă era sacă, rece şi par’că ce
undeva la ţară, dacă vrea s’o mai ducă. făceau, făceau dintr’un simţămînt de frică.
* * * Pe el îl rodeau toate astea. Cine era el? Nu
era străin, crescuse cu eî; nu venise să-i spio­
Ce uşurat s’a simţit în Ciorchineşti! Sătenii neze, cum şoptise un sergent liberat odată,
au rămas trăzniţî. Cel dintîî lucru a fost să fiindcă oricine pricepea: treaba asta n’avea nici
se ducă la preot, la învăţător şi să le lămu- un înţeles. Toţi ştiau că nu mai este judecător,
riască cît putea mai bine, ascunzînd însă ade­ că nu mai primeşte leafă dela stat, cu agenţii
vărata pricină, — de ce n’a rămas în serviciul căruia eî se purtau totdeauna aşa.
ce cu atîtea osteneli apucase. Le spuse ca celor Şi atunci de ce sfiiciunea pe feţele lor, de ce
din oraş că sănătatea nu-i îngăduia de fel să neîncrederea în vorbele lor, de ce teama în cinstea
mai trăiască aşa cum începuse şi că doctorii îi ce-i dau?
recomandase să trăiască la ţară şi să caute cît El gîndise că oamenii aceştia, cari de atîtea-
mai multe bucurii. orî îl sfătuise, îl rugase cînd era în liceCx să
îşi puse în rînduială casa părintească, în care meargă să se facă preot, fiindcă părintele Du­
de atîţa ani nu petrecea decît vacanţiile, chemă mitru îi bătrîn şi un străin din alte părţi e tot
pe Sandu, bătrînul care nu se despărţise nici­ străin, vor sălta de bucurie cînd îl vor vedea,
odată de Aldea şi’n grija căruia rămăsese acuma nu-1 vor mai slăbi cu întrebările; credea că
averea părintească, şi începu să-l descoase despre de-acuma casa lui va fi plină de oameni veniţi
casă, despre pămînt, despre vie, pruni, despre să se jelue, să-i ceară sfatul. Nimic din toate
vite, spunîndu-î că de-acum gospodăria vor duce-o astea. Şi iarăşi începea să devină nefericit. Era
împreună. Avea destul timp să se intereseze, convins, că zilele amare sînt înodate cu viaţa
să-şi facă planuri, căci era în iarnă şi pînă la omului şi că fără ele n’am fi în stare să sor­
primăvară, cînd trebuia să înceapă toate sub pri­ bim un moment de mulţămire sufletească; dar
vegherea lui, macerau două luni de zile. Nu lui i se părea că prea e lungă amărăciunea şi
ştia despre cultura pămîntuluî decît atîta cît vă­ deprimat se gîndia că poate totdeauna va fi
zuse la tată-său, timpul cît petrecuse cu el şi aşa şi că desiluzia din urmă i-a fost şi mai