Page 22 - 1905-15-16

314 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905.

amară. Momentele de fericire zburau repede, pe zimbitoare. Mişcarea şi tropotul se mai încetini
cînd cele de chin îl apăsau cu greutatea lor şi toţi îl priviau. Şi el, copilul lui boer Aldea,
şi-l făceau să-i pară nesfîrşit de lungi. el care crescuse în mijlocul lumii aceşteia, în to­
De ce fug de mine? întrebarea asta nu-î vărăşia flăcăilor cu care juca, se simţi străin
eşia din minte. Poate că nu se purta în dea- la petrecerea eî, nu putu îndura focul atîtor
juns de familiar, poate că era mîndru; dar nu, priviri şi-şi plecă ochii în jos. Se căi pentru
defectul acesta nu şi-l putea imputa; poate că pornirea care-1 împinsese în horă, dar totuşi
perduse deprinderea de-a vorbi pe înţelesul lor jucă pînă la sfîrşit. Golul ce-i rămase în suflet,
şi jde aceea se feriau de el ? cînd se văzu aşa de stingher printre cei cu
îşi închipuia că va putea sta de vorbă cu în­ care crescuse, fu mai mare decît acela cînd
văţătorul, cu preotul, care deşi nu cu atîta cul­ se simţia stingher în sala feerică şi parfumată
tură, avea multă experienţă de viaţă, mult bun dela bal. Şi totuşi, pe oamenii aceia îi osîndia
simţ şi tragere de inimă la faptele frumoase, în purtarea lor, pe aceştia nu-î putea să-i osîn-
îşi închipuia că va putea discuta cu eî, lumină­ diască: aceia o făceau din mîndrie goală, din
torii poporului. Nici oamenii aceştia nu voiau deşertăciune zădarnică; aceştia o făceau din
să-i deschidă sufletele lor. El nu putea fi modestia, umilinţa şi neîncrederea pe care vea­
prea tînăr, deoarece era de vîrsta învăţătorului, curi de umilire le-o infiltrase în suflet. Un
căruia preotul îi da toată încrederea. Şi atunci „boer" să joace cu ei, le părea un lucru pe
iarăşi acel chinuitor „de ce?“ care o minte cu scaun nu-1 poate cuprinde.
îşi deschidea sufletul lui moş Sandu, care-1 Ah Doamne, şi cît ar fi dat să-şi piardă
purtase pe braţe şi care îi era acuma şi pă­ conştiinţa că trăeşte, în tropotul acela ames­
rinte şi frate şi pretin. îl întreba pe el de ce tecat cu chiuituri; dar picioarele ajunsese prea
pustiul acesta în jurul lui, ce fel de om e el gingaşe pentru asta. El nu-şî trăise tinereţa,
de nu prinde nimenea cu drag taină cu el? moartea lui tată-so îi amorţise unele coarde
„De, domnişorule, lasă să mai treacă; ale sufletului, devenise pustnic în durerea şi’n
poartă-te Dta tot aşa că, vezi, aşa sînt oamenii munca lui. Cît ar fi dat acuma să se poată
noştri." hîrjoni cu fetele ca ceilalţi flăcăi, dar se izbia
Vorba asta ar fi fost o mîngâere pentru el, de acel stîncos „nu şade bine", „nu se cade".
osînditul să trăiască vecinie singur, dacă „moş Cît ar fi dat să poată măcar vorbi cu ele; dar
Sandu", cel ce-î zicea în totdeauna „nepoate", el nu se pricepea să’ntrebe: „Aţi început arătura,
nu i-ar fi zis „domnişorule". cu cine bagă tată-to boii în plug, junciî i-aţî
Se gîndia că atunci cînd fusese în oraş, via- vîndut ?“
ţa-î era liniştită, regulată de ciasurile de lucru Cît ar fi dat să se poată prinde de după
şi «le odihnă, şi pentru o noapte, de stinghe­ cap cu flăcăii ăştia şi fluerînd şi chiuind să se
reală a venit la ţară ca vecinie să fie stingher, întoarcă sara acasă; dar braţele lui păreau
vecinie cu sufletul pustiu. slabe, buzele lui nu ştiau să fluere şi glasul lui
Venise primăvara, căldura şi lumina îl înviorau, nu putea să chiuiască.
îi dau par’eă sănătate şi viaţă, îl îndemnau Simţia că cei şaptesprezece ani de carte, cei
par’că să rîdă, să se înveseliască, îi nimiciau unsprezece petrecuţi între zidurile oraşelor,
drojdia de durere şi de dor care i se aşternuse „prin străini" cum ziceau cu fel de accent de
pe suflet şi-î dădeau putinţa de a se bucura. milă bătrînele din satul lui, cînd venia de
Era la Paşti. în grădini pomii îşi dezvăliseră vacanţă acasă, îi cizelase firea lui de ţăran, îi
bogăţia lor de flori, unele mai roşioare, altele rosese unele asperităţi, de care ar fi avut atîta
mai albe, prin care se mişcau cu zumzet al­ nevoe ca să poată fi acuma ţăran. Şi totuşi,
bine şi ciripiau cinteze şi vrăbii. în hora ce se atîţa amari de ani nu-1 putuse face orăşan în
legăna voioasă pe poiana din dreapta cîrciumii toate manifestările vieţii lui.
se învîrtiau, ca şi acuma cinci ani, flăcăii şi Pentru domnişoarele din saloanele elegante
fetele într’o pornire de veselie ce-i făcea par’că el era un „mitocan", apucăturile erau bădără-
să-şi uite de eî. Copilandrii şi codanele de neşti, politeţa lui mojicie; în satul lui însă, el
atunci erau acuma fete şi flăcăi; de abia mai era „boerul", „domnişorul", „coconul", mersul
rămăsese cîţîva din flăcăii şi fetele cu care ju­ lui era lin şi mîndru, în mişcările lui prea
case el altădată. Şi sufletul lui tînăr, neprihănit multă gingăşie.
şi simţitor, iarăşi i se umplu de vraja aceea ne­ întors acasă, începu să se gîndiască ia noua
spusă şi-l cuprinse şi pe el avîntul de bucurie Iui situaţie. Nu putuse să intre în rîndurile
care se citia pe toate acele feţe pline de sănă­ conducătorilor, nu putuse să-şi cîştige atîta fineţă,
tate şi de viaţă. ca să poată ascunde pe acel amărît „nu-i de
Se prinse ’n horă. Părea că cerul s’ar fi înorat familie" ; şi în nizuinţa asta a lui se depărtase
şi ar fi răsfrînt o umbră întunecată pe feţele de ţărani, care îl priviau acum cu sfială şi cu
acelea cu o clipită înainte aşa de senine, de neîncredere. Ţăranii îl făceau „boer", boeriî îl