Page 15 - 1905-17

Nnil 17, 1905. LUCEAFĂRUL 339
că avem o grădină cît un hotar şi unîbroasă „Ce gîndeşti, tu fată, ai învăţat atîta, ai o
de pomi. La început mă încurcam în cuvinte, cultură, pe cînd el nici gimnazii! nu-l are. u
simţiam că mi-se sue sîngele la cap, îmi inun- Răspunsul fetei, de astă dată, urmă repede.
dează în obraji, dar apoi încetul pe încetul „Nici gimnazul! — Glasul îi era plin de
mă stăpîniam. Şi vorbiam ca doi prietini vechi, mirare.
de atîtea lucruri, că ’nsfîrşit noi ne miram de — Nu. Are şase clase şi trei ani a servit la
unde le-am mai scos. Şi totdeauna, fără să miliţie, dacă n’a avut gimnazul.
cînt ceva, nu mă lăsa. Ea-şi aducea violina, — Adecă dl Vaier n’are gimnazul. Eu cre­
ştia cînta bine. Cîteodată nu ştiu ce avea, şi deam că...” Şi n’am mai auzit nimic. Dar nici
trebuia să-i ajut eu. Şi cînd mă atingeam de scrisori la primărie n’am mai dus. A doua zi,
obrajii aceia albi, moi, îmi venia să-mi pierd am spus notarului, că mi s’a deschis un post
conştiinţa şi să mă las la pămînt. cu mult mai bun la un advocat. Să facă bine
să- mă lase. Era numai luna jumătate, dar el,
Alteori mergeam la pescuit. Atunci venea şi
servitoarea să aducă coşarca şi să ducă şi peştii, cinstit român, îmi plăti luna întreagă, — şi-am
de vom prinde. Şi acolo, îndoită uşor deasupra plecat, deşi nu-mi era deschis nici un post.
apei clare, s’o fi văzut. Că mie-mi venea să Cînd ne-am despărţit, Mărioarei îi străluciră
mă arunc şi să sărut chipul ei din fundul apei. două lacrimi ca două diamante albe în vîrful
Cîteodată se năcăja, cînd nu venea nici cum genelor, şi cînd mi-a întins mînă, tremura,
peştele.' Atunci zicea servitoarei: „Mărie, vin’o şi pe a mea mi-a strîns-o de mi-au rămas de­
desfă-mî ghetele”. Aceasta punea ghetele şi cio­ getele lipite. Şi totuşi eu trebuia să plec. Că
rapii de-o parte. Două picioraşe albe-albe, de nu aveam gimnazul, că de-l aveam ar fi fost
tremura faţa apei de cristal cînd o atingea. altceva.
Apa nu era afundă, dar ea, nevinovată ca un Acum mi-am cîştigat aici un post. M’am în­
înger, să fi dat de un peşte unde era mai adînc, ar fundat şi eu într’o cancelarie. Am noroc că-s
fi mers şi acolo. Atît de mult îi plăceau pă­ dedat cu munca asta: lucrez ca o maşină, altfel
străvii. Iar eu ? Mie-mi venea să mă arunc în n’aşi putea face nici o ispravă. Pravul ăsta mult
apă să mă înnec la picioarele ei, pe cari le nu-mi place, dar la sat nu mai pot sta, că
sărutau numai undele de cristal ale apei. — în­ orice sat îmi aminteşţe prea multe. Aici nici
ţelegi tu, frate, cum am trăit eu vara şi toamna nu es eu nicăiri. Numai deia 5—7, aci la crîşma
aceea. Aşa, că pela Noembre mi-am perdut mărgineanului ăsta. Alt timp mai bun pentru
minţile, am mers la notariul şi notărăşiţa, cînd a te distrage, eu nu-mi pot închipui. Dar astea
eraţi numai singuri, şi le-am cerut pe Mărioara au trecut toate. A fost o dragoste veche. Nu
în căsătorie. Ei n’aii rîs, notarul n’a zis nimic, ştiu cum numără oamenii veacurile, dar eh aşi
dar notărăşiţa a zimbit, ori mi-s’a părut mie. zice că dragostea asta a mea a fost înainte cu
Ba da, a zimbit. Notarul, om cu minte, cînd cîteva veacuri. Şi după alte cîteva veacuri mă
am eşit eu ca trăznit de pasul ce l-am făcut, voiu stinge şi eu, aşa, înfundat în vr’o cance­
vine după mine: „Dle Vaier, să nu te superi, larie. Ce să fac, vezi că eu n’am gimnazul,
dar ce-am putut noi zice ? Ce răspuns să-ţi că de-l aveam ar fi fost altceva.”
dăm ? Ne-aî spus numai de-odată aşa, fără I. flqîrbiceanu.
nici o pregătire. Să nu te superi, dle Vaier!“ —<î>—
A doua zi aveam să duc nişte scrisori la
primărie. Cînd am eşit, m’a văzut notărăşiţa. Dar EMINESOJ Şl TEATRUL
că m’am întors îndată, fiindcă mi-am uitat ta­ Pe la anul 1870 se pornise, la iniţiativa dluî Vul­
bachera, nu a văzut. O aud povestind în chilia can, în foile noastre o discuţie vie asupra ideii
vecină cu cancelaria, cu Mărioara. N’am ascultat de-a înfiinţa un teatru românesc în Ardeal. Cu pri­
în viaţa mea ce povestesc oamenii fără să ştie lejul acestei discuţii, apăru în „Familia” un articol
ei, dar acum am ascultat. iscălit cu iniţialele unui foarte tînăr scriitor necu­
noscut — pe atunci student la Viena. în articolul
„Auzi, Mărioară, scriitorul te-a cerut eri de
nevastă.” acesta se făcea o critică foarte dreaptă a averii
noastre dramatice de pe atunci şi pe urmă se spu­
Ea nu-î răspunse, decît după o vreme. nea atît de limpede ce trebue să se facă: să se
„Dl Vaier, mamă? creeze un repertoriu de piese bune şi să se crească
— Da, da, scriitorul. “ cîţiva actori, trimiţîndu-se tineri talentaţi ca sti-
Fata iar nu răspunse îndată. pendişti la studii. Şi se mai dedeau acolo sfaturi
„Cum veţi gîndi d-voastră. Dl Vaier nu-î de şi îndrumări folositoare pentru cei ce s’ar fi sim­
loc urît.” ţit chemaţi să contribui la crearea unui repertoriu
teatral.
Aici a trebuit să mă las pe un scaun că Dar de unde îşi lua tînărul student universi­
mi-se tăiah picioarele. tar îndrăzneala să dea îndrumări unei mişcări
Notărăşiţa se răsti cătră fată. care pînâ în ziua de astăzi nu şi-a putut lămuri