Page 16 - 1905-18

farul 18, 1905. Luceafărul 359
care dispune: . un actor trebue să cunoască rea, astfel au existat artişti mari cu organ slab,
tonul cel maî adine şi cel mal nalt al vocii sale mici de trup şi cu feţe neînsemnate."
vorbi te“. „în nuanţele infinite ale acestei scări se „Dar pînă la accentul etic şi în comparaţie cu
pot oglindi sute de caractere, mii de simţeminte acesta, cel logic este ceva cu totul elementar şi
omeneşti. Cînd un actor cunoaşte însemnătatea trebue păzit", şi Em. constată că se păcătueşte
fiecărei încreţituri a feţii sale, abia atunci îşi cu­ adesea încontra accentului logic, că „a vorbi na­
noaşte averea şi e artist. El mînueşte persoana sa tural este încă un mister pentru preoţii Taliei ro-
proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara. mâne“. El nu dispută nici de cum actorilor români
De aicea se vede că importanţa mijloacelor e talentul, laudă „jocul de scenă corect 11 , „grimarea
secundară, alăturea cu talentul „înăscut", căci ace­ destul de caracteristică", dar constată cu părere
sta e care mînueşte mijloacele şi e maî impor­ de rău „că afară de doî-trel, ceilalţi nu ştiu a
tant să ştii mînui aceea de ce dispui, decît să ai vorbi. în teatrul românesc ţi se pare că auzi ce­
mijloace multe şi să nu le ştii mînui. „Precum un tind pe cineva într’o limbă, pe care el n’o pricepe."
virtuos în violină va cînta totuşi bine c’o vioară (Sfîrşitul va urma.) Dr. I. Borcea.
Foi r ă z l e j e .
Ion A g î r b i c e a n u : Dela Ţară. Budapesta, Luceafărul, 1905; 154 pp ; preţul 1 50 cor.
Din cele două volume anunţate, cu cari ins­ regretăm un moment că acest epizod plin de
titutul de editură „Luceafărul" începe seria sa acţiune nu ni-1 arată de-adreptul autorul,
de publicaţii: Poeziile dlul O. Qoga şi Proza ci îl pune în gura lui badea loan, care-î
dluî Agîrbiceanu, cel din urmă a apărut tipă­ cam stinchisit din pricina descripţiei literare cu
rit cu o eleganţă care face cinste noului stabi­ care e condamnat să înceapă, ne mîngăiein în
liment tipografic. Prin editarea scrierilor lor, re­ curînd pentru seria de tablouri adevărate cari
vista aceasta face un act de recunoştinţă faţă se urmează cu iuţeala săgetătoare a haitei de
de cei doi scriitori, cari, prin operele lor, au sus- mistreţi alungaţi şi pentru farmecul limbel veri­
ţinut-o în zile grele şi-au ridicat-o la vaza el tabile ţărăneşti, abondentă — poate prea în­
de azi. curcată chiar, — de întorsături pline de vioiciune.
Dl 1. Agîrbiceanu e cel maî talentat dintre pro­ Cu mare măiestrie e introdusă în povestirea
zatorii ardeleni în viaţă şi scrierile sale se leagă aceasta figura nepoţelului, care se ia cu buni­
de-adreptul acolo, unde se rupsese firul, prin cul pe urma porcilor. „Era în casă şi auzise toată
trecerea dluî 1. Slavici în Ţară şi prin moartea povestea cu porcii selbatecî şi acum hal, că
vine şi el." E adevăratul ţăran român care de
prea timpurie a lui Niţă Popovicî-Bănăţeanul.
mic copil ia pjrte la toate primejdiile vieţii să­
Numele lui nu rni-s’a întipărit de mult. De cîteva
poezii cu versuri lungi abia îmi aduc aminte. teşti. Şi e delicios descrisă frica lui, care to­
tuşi e învinsă de curiozitatea să „vedem porcii",
Dar îmi amintesc foarte bine plăcerea cu care şi sentimentele de grije ale bunicului, asupra
am cetit, — vor fi vre-o doi ani, — novela sa cărora totuşi triumfează mîndria de-aşî şti ne­
Mistreţul. Atunci am trimis redacţiunel acestei poţelul atît de voinic: „ce vreai, neam de vî-
reviste o scrisoare, în care i-arn prorocit că dl
A. va deveni prozatorul mult aşteptat al Lu­ nător din viţă porodiţă, cumu-I nepotul moşu­
ceafărului, părîndu-mi-se că între ceialalţî no- lui."
veliştî ai noştri!, diletanţi destul de dibaci, el Povestirea aceasta e scrisă de dragul vitea­
singur întruneşte calităţile unul artist. Şi nu zului prichindel. Şi aşa sînt cele mai multe
cred să mă fi înşelat. Eu unul cel puţin, decîte- dintre novelele dluî A. în viaţa dela ţară, pe
orî primiam un număr nou al Luceafărului, îl care o cunoaşte atît de bine, el nu caută con­
căutam numele în sumar cu acelaşi interes cu flicte sufleteşti, nici momente dramatice, ci su­
care deschideam Sămănătorul pentru novela dluî biectele sale sînt chiar fragmente ale vieţii ţăra­
Sadoveanu, descoperind la amîndoî în fiecare nului ardelean, personagiile descrise nu-1 inte­
lucrare, nouă calităţi. Există şi o oarecare în­ resează atît ca indivizi, cu o viaţă sufletească
rudire între aceşti doi scriitori, care nu se măr­ numai a lor, ci ca părtaşi din aceeaşi clasă
gineşte la subiectele alese. Atît doar că Moldo­ mare care se numeşte ţăranul român. Reproduc la
veanul e mai îndrăzneţ, maî avîntat şi mal in­ acest loc scena în care Cula Mereuţ, un fel de roată
genios, condeiul său e mal într’aripat decît al Ar­ a cincea la carul stînel, se întîlneşte cu baba
deleanului, care dela fire e mal greoii! şi maî lui, care din cînd în cînd se urcă la el în munte.
îndesat la vorbă, maî dibuitor în expresie, dar, E atît de puţin ce au să-şi spună aceşti doi
în acelaşi timp, de multeori mai profund, lo­ bătrînî şi e atît dc caracteristic că întrebarea :
vind maî de-adreptul cuiul în cap. „Ce-î nou în sat ?“ vine chiar la urmă !
în Mistreţul ni se povesteşte o vînătoare. Dacă . . . Cînd venia bătrîna, între ei de ani de-arîndul