Page 17 - 1905-18
P. 17
360 LUCEAFĂRUL ftrul 18, 1905.
acum se petrecea aceeaşi scenă. Se abatea totdeauna Ştii, mai de mult erau numai nuiele de ’ngrădit.
pela stînă şi întreba cu glas moale, sălciu: — E mult de-atunci, babo.
„Omul meu nu e pe aici ?
— Tare mult, moşnege!"
— Nu, bunică, de două zile n’a mai venit. Poate l-or
Şi-şi amintiau liniştiţi, caşi cînd ar fi spus crîmpee
fi prins nişte lupi.
din viaţa altora, atîtea lucruri trecute, pe cînd erau ei
— Ha ?“ făcea bătrîna şi pornia fără să mai întrebe în floare. Tîrziu, Vuţa se găta de mers.
ceva. Cînd îl întîlnia pe Cula, la marginea pădurii, era „Acum te duci, Vuţo ?
bine, dar cîteodată numai clopotele se auziau, unde şi — Da, mă duc!
unde sub bolta de frunze. Vuţa da tîrcoale pe mar — Prin sat ce mai e nou ?
ginea pădurii şi-şi chema moşneagul, cu un glas scîr- — Ce să fie moşnege ? Nimic."
ţăiat. Şi Vuţa, adunată de spate, cu cîrja bătrîneţelor în
„Uu, Culo, măăă!“ mînă, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pa
Şi în pădure răsuna un „ă“ prelung. Vuţa se da pe jişte, iar Cula îşi aprindea din nofi luleaua şi rămînea
unde era loc mai ridicat, îşi punea mina zbîrcită sub aşa într’o dungă, cu ochii perduţi spre culmile pădurii,
barbă şi buzele i-se despăturau din zmerenia bătrîneţelor. care părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tînăr.
„Uu, Culo, măăă ... 1“ Tot atît de bine prinsă e figura lui Dan Jita-
Şi abia într’un tîrziu răsunau clopotele de pe oi tot rul, a Căprarului, a doctorului Tănase, se poate
mai apoape, tot mai aproape, pînă se iviau în marginea şi mai bine a prietenului acestuia, Toader, care
pădurii cele mai sprintene. prin întreruperi pline de admiraţie trădează cît
Bătrîniî se aşezau tăcuţi pe ţălină. de fălos e el de amiciţia celebrului vindecător.
„Ai venit, iar Vuţo?“ şi moşneagul privia în pămînt. Dar acela, pe care dl A. îl cunoaşte mai bine, e
Bătrîna îi răspundea într’un tîrziu: „Venit, Culo!" popa ardelean. Scrisoarea pe care o trimite popa
Tăceau amîndoi. Vasile Todoran Vlădicii nu-i o simplă plîngere
„Şi ai mai făcut rînd de un pachet ? a unui om nenorocit, ci duioşia care se degajază
— Mai, că încă am două găini cari ouă. Ştii, cea din şirele acelea, scrise cu o slovă tremurată, ne
galbină, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a mişcă, pentrucă în vorbele acelea simple, în
stricat atunci la paşti o fereastă." fraza aceea nemeşteşugită se arată un mare ne
Vuţa scoate acum din sin o năframă neagră, o des ajuns social dela noi, urmările triste, dar de ne-
pătură pe ’ndclete şi-î dă pachetul. Nu zice nici unul delăturat, ale unei culturi începătoare, care va cere
nimic. Cula desface hîrtia galbină, pune tăbacul în be- încă generaţii de deplasaţi, de ţărani la oraş şi de
şică, scoate pipa şi-o îndoapă cu „proaspăt". Lasă o domni la sat. Deşi cititorii Luceafărului o cunosc,
dungă de cătran pe cioareci şi aprinde iarba dracului. o reproduc totuşi aici, neputîndu-î lipsi de plă
Sloboade nori uşori alburii prin colţul gurii. cerea de-a o mai citi odată.
Baba se uită la el. „Măria Ta! Eu, Vasile Todoran, de 25 de ani pre
„Doamne, Culo, mult pipi tu 1 oţesc tot acolo, unde m’a pus Măria Ta, pasă-mi-te
— Hîm, mult 1 răspunde moşneagul scurt, pe nas. aşa e voia Celui de Sus. Acuma eu am avut un fecior
Apoi cu gura plină de fum adaugă : îmi mai aduc şi strun pe care l-am purtat cinci ani la şcoală, dar ăla a mu
garii. rit. Dac’a murit s’a odihni, Măria Ta, Dumnezeu să-l
— Strungarii ? De unde, Culo ?“ ierte. Acum Măria Ta vei şti, c’a fost mare secetă
Mereuţ clipeşte viclean din ochi. în anul acesta şi am trei vitişoare şi nici un car de
„Dela sasu. fin. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai
— Dela care sas? fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii
— Dela cel cu tăbac. n’au să-mi dea nici cîte un cop. Şi am, Măria ta, ne
— Şi care-î ăsta ? vastă, că-mi trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece
— Iacă, soro, tu nu ştii. Sasu şi dracu. Acasă în ani amîndoi, dar pe ăştia, vezi bine, nu i-am mai pu
grădină nu pune tăbac, că-i frică. La hotar, mai prin tut duce la şcoală. Şi aşa ei pot trăi şi cu mălai. Dar
cucuruz, mai printre napi, pune. Dar aii dat strungarii mai am, Măria Ta, o fată de 24 de ani şi nu s’a mă
noşti de el şi-mi tot aduc 1“ ritat încă. ... A fost un an şi la şcoală la oraş, dar
Strungarii ce-î drept i-au adus de vre-o cîteva ori, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani;
nu erau decît vre-o trei fire. Bătrînul nu i-a crezut, apoi feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc,
cînd i-ad spus că nu mai este, şi de-atuncî prădădiţii ştii Dta ca ei, şi aşa e trecută de 24 de ani şi nu
îl ţin pe bietul Mereuţ cu tăbac din frunze de napi us s’a măritat încă. Şi s’o vezi, înaltă, mlădioasă, cu
cate şi de bostani. faţa albă ca de crin, cu ochi negri, negri şi umezi.
Baba se trezeşte ca din vis. Şi stă aşa şi nu se mărită, Măria Ta! Pe mine pen
„Uită,Culo, stejarul acela n’a fost ars. Cine l-a ars? tru fata asta mă doare. Şi să mă erţi, Măria Ta,
— L-a trăznit, Vuţo! dar cînd mă uit la ea, blastăm ziua în care m’a dat tata
— L-a trăznit ? — Măi, măi! se îndărătnicia bătrîna. la şcoală. Acum de aceea vin, ca să scriu Mării Tale:
— Ce putere mare s’a făcut şi din pădurea asta! vreau să adun ceva bani să-î fac o zestre, ori să mă
