Page 14 - 1905-19

378 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1905.

şi de atunci — iată, fără voe, mi se umezesc Dumbrăveanu tace, îşi pironeşte ochii la
ochii." păharul de pe masă, par’că s’ar gîndi la ceva.
Ceî trei prietini îl priviau nedumeriţi. Pe Vasile Pretinii tac şi ei şi ascultă muzica din fund.
Dumbrăveanu altfel îl ştiau ei. Om închis, care O arie duioasă se înalţă, creşte, tremură, caşi
nu spunea nimănui ce-i zace pe inimă. Tinăr cîntecul unei inimi tinere, săgetată mai întîî de
cuminte şi harnic, care nu a avut în viaţa lui fiorii dragostiî. în birt sînt puţini oaspeţi, la
grija femeilor. O inimă bună, duioasă. cîteva mese, încolo pustiu. Iar afară vîntul de
De un răstimp încoace însă Vasile s’a schimbat. Octombre, rece, aspru, izbeşte în geamuri şi
Ochii îi ard mereu şi obrajii lui trandafirii de flueră prin castanii drumului, se vaetă la vr’o
altădată, acum sînt palizi... Umblă pe strade cotitură dc stradă, ca un suflet prigonit de pu­
izbindu-se de toată lumea, vecinie cu ochii teri duşmane, nevăzute. Fumul de ţigară pluteşte
aţintiţi în păinînt. Iar aci, la un păhar de bere, în nouraşî subţiri, albi, deasupra meselor din birt.
uneori nu-şi mai gată poveştile, alteori nu pri­ Ţiganii îşi lasă ceterile dealungul trupului, nu­
cepe nimic din ceea ce-i spun prietinii.' Din mai unul tînăr, cu ochii negri, aprinşi şi-o ţine
cînd în cînd ochii, ii privesc cercetători la vr’o sub bărbie şi închide ochii. Un cîntec trăgănat,
femee, ce trece pe lîngă masă, apoi pleoapele subţire umple chilia şi coboară o dulceaţă aşa
se lasă grabnic grele să nu mai vadă nimic. de ucigătoare în inimi. Pretinii oftează cu cape­
„Frate Vasile, să bem păharul ăsta în să­ tele răzimate în mîni, iar Vasile Dumbrăveanu
nătatea cuiva!“ Prietinul ridică păharul şi-l nu mai are astîmpăr pe scaun.
apropie de-al lui Vasile. Acesta priveşte cu ochi „Măi, cîntecele noastre, săracile! Să nu
buni la dînsul, ciocneşte şi-l bea pînă în fund. Ie mai afli păreche. Eu cînd am unul ca ăsta,
„Dac’aţi şti voi în sănătatea cui l-am beut! mă înbolnăvesc, de-mi vine să strîng în braţe
Dar nu ştiţi, nime nu ştie, numai eu." Şi de­ toată lumea. Odată numai m’au umplut de-o
odată, părîndu-î rău de toate cîte le-a spus, durere mare." Şi fără să se mai uite la pretinî,
începe foarte liniştit, cu glas respicat. caşi cînd şi-ar vorbi lui, începe să spună,
„Serios mă, voi aţi sta să credeţi ceeace v’am cu glas scăzut, cu ochii umezi, treeîndu-şî
spus. Aşa cunoaşteţi voi oamenii? Păcat, vă din cînd în cînd degetele prin părul castaniu.
ştiam mai adîncî, mai cumpăniţi în judecată. „Eram la o gară mică din provincie. Trebuia
Ziceţi că o poveste ca asta nu se poate spune şă aştept pînă la sosirea trenului două ceasuri,
dacă nu a fost trăită ? Ba se poate, dragii mei, închipuiţi-vă: două ceasuri! Era la 10, aşadar’
se poate." pînă la 12, miezul nopţii. Luminile erau stinse,
că era mai mult o
cantonerie. Lume
multă nu se aduna,
.în jur era pustiu, la­
nuri de cucuruz şi
departe undeva Mu­
reşul. Dar AAureşul
e mut, şi nici o aţă
de vînt nu mişca
frunzele de cucu­
ruz. Mă plimb eu
aşa o bună vreme,
dar nu mă puteam
gîndi de loc. îmi
vuia capul şi lumi­
na albă a lunii îmi
făcea rău. Dar iată
că s’aproapie o
clacă întreagă de
feciori şi de fete.
Chiuiau în urma ce-
teraşuluî, cîntau cîn-
tece lungi de dra­
goste, cum lungi vor
fi cei trei ani de de­
spărţire. în faţa gării
se opriră, traseră
„Odaie ţărănească." (Expoziţia dela Sibiiu.)