Page 4 - 1905-19

368 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1905.
— Cutremurai de clipa asta sfîntă, Să sfarme jalea din viitorime.
Un gînd sim|iam cum sufletu-mi frămîntă, — El, cel frumos şi frate bun cu glia,
Cum mă supune gîndul şi mă ’ndeamnă, Nou întrupatul suflet de Mesia
Poruncitor cum drumul mi-l arată : Ua fi judeţul ceasului de mîne,
Ce ’ntr’un zorit aprins de dimineaţă
Ca un proroc cu fafa ’mbujorată Cu mina lui vitează, îndrăzneaţă,
Să cad la poala mamei din ţărînă Zdrobi-va cartea legilor bătrîne.
Şi sărutîndu-i înăsprită mină El va ’nlrupa în strigăt de chiemare
Şi haina ei de sfîntă preacurată, Cuvîntul sfînt ce azi adăposteşte,
Genunchii mei să-i plec de închinare ! In licăriri de tainice altare,
Şi pe copilul ce zimbeşte ’n pace, Biserica nădăjduiriî noastre.
înfăşurat în scutece sărace,
Eu să-l ridic cu bra|ele-amîndouă Şi strigătul înlr’aripat va creşte
In strălucirea arşiţei din slauă, Prin plaiuri largi, prin munţi purtînd cuvîntul
In razele ce cad dogoritoare, Şi va trezi din somnul lui pămîntul
Să-l înfrăţesc cu vulturul din zare Şi rumeni-va zările albastre.
Şi să-l cunun cu doina din dumbravă !
Atunci — în ziua mare-a învierii
Căci inima purcede să-mi desgroape Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,
Comoara ei de doruri ne ’mplinife Cu zimbet mort, cu suflete trudite,
Şi simt amarul ţarinei robite Ca 'ntinerifi de suflul primăverii
Şi simt ruşinea neagră cum mă ’neacă, S’or ridica, ei cari au fost străjerii
Simt cum lumină ’ncepe să se facă, Amarului şi-ai morfii şi-ai durerii,
Cum moare bezna vechilor păcate Cu braţul greu de greul răsplătirii.
Şi sufletul înviforat îmi spune — Toată ţărîna gliei desrobite
Că fătul ăst’ al patimii amare Şi mun(ii toţi şi-adîncurile firii
Şi-al dorului ce moare ’n aşteptare Uor prăznui din pacea lor urnite
E solul sfînt... înfricoşatul crainic. înfricoşata clip’ a premenirii,
Izbăvitor durerilor străbune.
Cînd suflet nou primeşte întrupare
Şi ochii lui ascund în adîncime Şi 'n strălucirea razelor de soare
Măreaţa taină nepătrunsă mie El hărăzeşte vremii ’mbătrînite:
A ciasului cel poruncit să vie, Uesfmintul nou, de nouă sărbătoare.
Octavian Goga.
CÎnTECUL mEu.
Nu suferinţa mea amară Toţi codrii revărsaţi pe coaste
Nici jalea vieţii mele grele, încep în freamăt să tresară,
Ardealul însuşi plinge ’ntruna Cu frunţile înrourate
Şi geme ’n cîntecele mele. Privesc nedumeriţi spre ţară...
Sînt glasuri ce purced din noapte, Un glas de bucium par'c'aşteaptă,
Cerşind in drumul lor dreptate... O flacără să crească ’n zare
Eu investmint numai amarul Şi noaptea ’ntreagă gem într’una
Acestor gemete ’nfundate. în dureroasă aşteptare.
Izvoarele ce nasc în munte Vijelios se zbate vîntul
Şi trec cu ropoturî la vale Vislind cu vuiet din aripă,
Cu glasul lor de unde repezi Şi cintecul de răzbunare
Plîng numai văierări de jale. Tot mai puternic se ’nfiripă.
în goana lor fără popasuri Răspund ecouri depărtate
De jghiaburile mari se sfarmă Şi nori întunecaţi s’adună,
Şi jalea lor clocotitoare Cu tunete înfricoşate
E ca un strigăt de alarmă. Şi prevestire de furtună!
A. Seca.