Page 6 - 1905-20
P. 6

Nrul 20, 1905.              LUCEAFĂRUL                        391
       Şi  bunicul  tot  blînd,  tot  împăciuitor;  iar  lui   blajin  şi  cu  pata  mare  din  frunte,  de  supt  şu­
     Puiu  parcă  i-i  milă  de  bunic.  Vede  că  pipa  s’a   viţele de păr alb.
     stîns,  pe  masă,  şi  zimbetul  s’a  şters  de  pe  buze   „Ce faci puişorule, ha ? ce faci ? întreabă moş-
     în  barba  albă.  Ar  vrea  să  spue  :  Bunicule,  hai   Gheorghe.
     să  spunem  Tatăl  nostru;  ştie  că  asta-î  place   —  Mi-a fost frică... îngînă băiatul,
     bunicului; dar i-T frică, i-î frică de tată-său.  —  Da’ acu, dac’a venit moşul, ţi-a trecut?
       „Uite copilul, îngînă bătrînul, se uită la noî...“  —  Da.
       Tatăl  îşi  întinde  înainte  buza  de  jos  şi  ridică   —  Bine,  bine  ...  Ia  să  te  ia  moşu  ’n  braţe
     din  umeri;  nici  nu  se  uită  la  Puiu.  Iar  copilul   şi  să-ţi  spue  o  poveste  ...  Vreai  să-ţi  spun  o
     simte  eă-1  apasă  ceva.  ÎI  apasă  nepăsarea  şi   poveste ?
     dispreţul tatălui.                  —  Vreau ...“
                                         Puiu  închide  ochii;  afară  plouă  încet  din  ce­
       Şi  icoana  aceasta  se  sapă,  rămîne  în  minte»
     în suflet, pentru anii de mai tîrziu.  rul  sur;  închide  ochii  în  braţele  moşneagului.
                                        Şi  aude  un  glas  încet,  pe  care  de  mult  îl  cu­
                                        noaşte şi pe care nu-1 va uita:
       E vreme noroasă ; cad leneş picături de ploae;   „Era  odată  o  babă  şi-un  moşneag  ...  Şi-aveau
     şi  Puiu  s’a  strecurat  în  şura  din  colţul  curţii.   un băiat cu minte . . .“
     In  şura  aceia,  în  umbra  fumurie,  zace  o  trăsură
     veche  de  tot.  Perinile  şi  stofa  din  lăuntrul  poc-   Puiu, în gînd, se întreabă : Ca mine ? ...
                                         „Un  băiat  cuminte  ...  ca  Puiu  ...“  rosteşte
     lituluî  s’au  îngălbinit  din  verzi  închise  ce  eraii   încet  moşul,  şi  copilul  e  fericit,  şi  somnul  îl
     odată;  moliile  le-au  ciuruit;  rugina  a  înflorit   cuprinde încet-încet, clipă cu clipă.
     roşu  pe  toate  fierăriile:  roţile  stau  îngropate  în
     pămînt  de  un  lat  de  mînă,  uscate,  pline  de   Zi  cu  soare,  de  sfîrşit  de  vară.  Copilul  umblă
     noroi.                             prin  grădina  întinsă,  prea  mare  pentru  picioa­
      Trăsura  aceia  mare,  cu  perinile  moi,  cine  ştie   rele  lui.  Pe  drumuşoarele  risipite  îşi  apleacă
     de  cînd  stă  acolo,  prăfuită  şi  posomorită,  în   ramurile  tufe  de  pomuşoară,  tufe  de  lilieci  şi
     întunecimea  şurii,  cu  poclitul  ridicat,  par’că   hurmuz.  Pe  ici  pe  colo,  flori.  Arbori  în  toate
     veşnic îl plouă.                   părţile.
      Puiu  pune  piciorul,  se  sue.  Arcurile  chiţcăesc,   Slujnica,  fată  voinică  cu  tulpan  verde,  umblă
     roţile  pîrîie...  1-i  frică,  se  simte  singur,  —  se   pe  lîngă  gard,  printre  straturi.  Se  apleacă  şi
     gîndeşte  cît  e  de  bine  în  casă,  prin  odăile  tă­  zmulge cîteceva. S’apropie rîndaşul, întinde mina.
     cute,  cu  paturi,  cu  dulapuri,  în  odăile  prin  care   Fata ţipă şi o rupe la fugă spre casă.
     bunicul  şi  bunica  se  strecoară  încet,  fără  zgo­  Cu  Bijucă  după  el,  Puiu  se  îndreaptă  spre
     mot, în pantofi.                   pîrău.
      Uimit,  copilul  priveşte  în  umbra  din  prejur.   Apa limpede s’a adunat într’o albie mai largă,
     Şi  deodată  ochii  i  se  luminează:  în  prag  se   săpată, prunduită, nisipită, şi peste apa limpede
     arată  moş-Gheorghe,  cu  nasu-î  roş,  cu  zimbetu-i  ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. Frunze
                                                galbene cad din cînd în cînd, însam-
                                                nă pe luciu puncte şi cercurele.
                                                 Puiu se întoarce cătră Bijucă.
                                                 „Să  ne  punem  aici,  lîngă  apă  ...
                                                bem  şi  răţuşte...  Tata  nu  vede  ..
                                                Ar  răcni  la  mine.  Acu  nu-î  acasă."
                                                 Căţelul  dă  din  coadă  şi-î  linge
                                                mîna.
                                                 Se  aşează  în  iarba  mătăsoasă.  în
                                                jur  e  linişte.  Prin  crăpăturile  zăpla-
                                                zuluî  se  zăreşte  dincolo,  în  altă
                                                grădină,  o  casă  fără  uşă,  fără  fere­
                                                stre,  cu  pereţii  murdari,  jupuiţi  de
                                                tencuială,  cu  acoperişul  negru  de
                                                şindilă  plin  de  bucăţi  de  muşchiu
                                                verde,  ca  nişte  perinuţi  de  catifea.
                                                Puiu se gîndeşte. Apoi vorbeşte în­
                                                cet :
                                                 „Asta-î casă pustie..."
                                                 Aşa  i-a  spus  bucătăreasa:  casă
                                                pustie,  —  şi  ’n  ea  şade  Mama-
                                                Padurii  ...  Copilul  nu  ştie  ce  e
               Exposiţia din Sibiiu: Secţia istoricâ-culturală,
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11