Page 7 - 1905-20
P. 7

392                          LUCEAFĂRUL                  Nrul 20, 1905.
           aceea  Mama-Pădurii,  —  dar  îşî  închipue  că   slab,  cu  barba  rară,  roşcată,  ascuţită,  cu  mustăţi
           e  o  fiinţă  rea.  Ileana,  bucătăreasa,  zice  că   mari  sub  un  nas  mare,  c’o  faţă  plină  de  pi­
           pune  pe  băieţi  în  sac  şi-î  duce  cu  dînsa...   strui,  îmbrăcat  în  zdrenţe,  acest  jupîn  Şulăm
           Să nu mă duc acolo!                tîrăşte  toată  ziua  pe  uliţele  orăşelului,  tîrăşte
             „Auzi, Bijucă? Noi nu ne ducem acolo..."  greu  căruciorul  cu  sodă,  —  şi  din  cîno  în  cînd,
             O  pasere  nevăzută  cîntă  undeva,  în  frunziş.   ca  o  cunoştinţă  veche,  s’arată  ochilor  copilului
           Musculiţe  se  joacă  în  lumină,  pe  deasupra  lu­  umbra  aplecată,  s’arată  căruţa,  norul  de  praf
           ciului.                            auriu şi răsună strigătul prelung, răguşit:
             Puiu  priveşte.  Şi  deodată,  dincolo  de’.'zăplaz   „Zodă  electrică!  doi  grăiţari  păharul!  Zodă
           aude  paşi.  —  O  clipă  numai  şi  se  abate  la   electrică !...“
           pămînt,  îngrozit,  lîngă  Bijucă,  care  mormăe  fe­  Şi  Puiu  urmăreşte  cu  ochii  pe  Ovreiu  pînă
           ricit.  Un  gînd  trece  prin  căpşorul  lui  bălan:   ce  se  pierde  Ia  colţul  străzii;  şi  mult  încă  în
           Mama-Păduriî  se  duce  acasă...  Şi  stă  lipit   urmă  îi  aude  glasul  tot  mai  slab,  pierdut,  pînă
           de  pămînt,  cu  spaima  de  a  fi  zărit.  Inima-î  bate   ce  se  stînge.  —  Necazuri,  dureri,  viaţă  amărîtă
           tare  ca  la  o  pasere  prinsă...  Totuşi  îşî  înalţă   şi  batjocorită,  toate  acestea  n’are  de  unde  le
           privirile  albastre...  Vede  în  adevăr  ceva:  o   şti  copilul...  Viaţa  e  nouă  şi  frumoasă,  cu  lu­
           femee  :  aceea  trebue  să  fie  Mama-Păduriî...   mină,  cu  cîntece  ...  Jupîn  Şulăm  e  o  umbră
           Păşeşte  prin  grădină,  —  o  vede,  —  se  opreşte   prietenă,  care  trece,  care  strigă,  tot  pentru  bu­
           lîngă  un  arbore,  rupe  de  pe  o  ramură  un  măr,   curia  copilărească,  pentru  ochişorii  albaştri..
           începe  a-1  mînca  ...  Puiu  se  minunează:  Trebue   Pentru  Puiu,  jupîn  Şulăm  nu  poate  fi  decît  o
           să-î fie foame! — Femeia trece înainte; o creangă   fiinţă fericită, care trece pe uliţî şi ţipă bucuros...
           uscată  i  s’anină  de  fustă  şi  se  zbate  pe  jos,   Cu  bucurie  ÎI  aşteaptă,  cu  bucurie  îl  vede  tre-
           —  par’c’ar  fi  un  şarpe  care  o  urmăreşte.  A   cînd  şi-î  ascultă  zimbind  strigătul  ostenit,  ră­
           intrat  în  casă.  Copilul  răsuflă  uşurat  şi  se  pre­  guşit, pierdut, amărît...
           găteşte  să  se  scoale,  înfiorat,  înfricoşat,  —  cînd   Şi  iată  că  se  întîmplă  ceva  cu  totul  serios  în
           iată,  alţi  paşi,  altă  umbră;  un  om  se  arată,   viaţa lui Puiu.
           trece grăbit, intră şi el în casă...  Din  colţul  de  odae,  pierdut  în  umbră,  apoi
             Un  glas  în  urmă,  în  livadă.  Puiu  tresare  :  e  în  întunerec,  unde  a  adormit  dupăce  s’a  stre­
           Tică,  care  face  gălăgie.  Vine  fugind,  dar  se   curat  de-afară,  copilul  se  trezeşte  deodată  în-
           opreşte:  Puiu  îi  face  semne  disperate  cu  mîna   tr’un  fulger  orbitor,  într’o  bubuire  grea  de  tu­
           şi  cu  capul.  Tace;  se  apropie  în  vîrful  picioare­  net,  care  aleargă  huruind  pe  deasupra,  care  se
           lor,  se  aşează  şi  el  la  pămînt  şi,  cu  groază,  află   pierde  tot  mai  departe,  ca  un  mormăit  înăbu­
           şi el toată istoria cu Mama-Păduriî.  şit  de  zăvod...  I-î  frică.  De-aşaceva  par’că
             La  amîndoi  Ie  e  frică,  dar  nu  cutează  să  se   nu-şi  aduce  aminte  să  i  se  fi  întîmplat.  Voeşte
           scoale,  să  plece.  —  Stau  acolo,  —  pînă  ce  de­  să  se  ridice,  —  dar  zăreşte  o  umbră  albă  în
           odată  un  ţipet  prelungit  izbucneşte  din  casă  şi   mijlocul  odăii...  Un  fior  i  se  strecură  prin
           Mama-Păduriî  ese  în  uşă  bătîndu-se  cu  omul   trupuşor.  E  mama,  o  cunoaşte  bine.  Are  să-l
           care  a  intrat  după  dînsa...  Cu  părul  vîlvoiu   bată,  că  s’o  culcat  pe  podele,  dezvelit.  Nu  în­
           se  prăvăleşte  din  uşă,  se  aruncă  spre  zăplaz,   drăzneşte  să  se  mişte.  îşi  ţine  răsuflarea  şi
           spre  grădina  bunicului...  Bijucă  prinde  a  lă­  aşteaptă.
           tra,  şi  amîndoi  copiii,  galbeni,  tremurînd  ca   O  undă  de  fulger  pătrunde  în  odae,  cu  un
           frunzele  sălciilor,  se  ridică  în  picioare  şi  por­  trăznet,  cu  un  zuruit  de  geamuri.  In  lumina
           nesc  spre  casă  tropăind  repede,  într’o  goană   albastră,  faţa  mamei  răsare  albă,  cu  ochii  mari,
           înspăimîntată...                   întunecoşi, lucitori.
             Ajung  în  bucătărie;  prind  a  plînge;  şi  prin­  Şi  băiatul  o  vede  păşind  spre  uşă,  deschi-
           tre  lacrimi  şi  sughiţuri  spun  Ilenei,  bucătăresei,   zînd-o...  Aude  şoapte...  Cu  maică-sa  a  mai
           că  Mama-Păduriî  era  să-i  prindă.  Şi  lui  Puiu   intrat  cineva  în  odae.  E  tatăl  ?  Nu.  Cel  ce  a
           i  se  pare  curios  că  Ileana  nu  se  înspăimîntă.   intrat  e  un  necunoscut.  E  mai  tînăr,  e  fără
           Ileana  rîde  cu  lacrimi,  îşi  face  ochii  mititei  şi   barbă,  fără  musteţi,  —  asta  o  vede  copilul  în
           întreabă  cu  glas  tainic,  ce  s’a  mai  întîmplat,   licăririle  fulgerelor,  —  şi  are  o  faţă  bună  şi
           cum a fost dela început?           nişte ochi cari zimbesc, care se roagă.
             Mama-Păduriî,  Mama-Pădurii,  se  gîndeşte   Copilul  aşteaptă.  Şoaptele,  ca  un  cîntec,
           Puiu.  Mie  mi-a  fost  frică  ...  Atunci  de  ce  rîdea   umplu  încăperea.  Şi  copilul  aşteaptă,  nu  în­
           Ileana?                            ţelege  nici  ceia  ce  aude,  nici  ceia  ce  vede...
                                              Şi  deodată  ceva,  ceva  neînţeles,  ceva  rece,
             Printre  lucrurile  împresurate  de  lumină  multă   par’că  îl  scutură,  ceva  neobişnuit...  Frica  în­
           din  lumea  aceasta  mare  şi  nouă,  se  mai  arată   ceputului  şe  deşteaptă  iar;  nu  mai  poate  răbda
           copilului  şi  umbra  tristă,  încovoiată,  a  lui  ju-   întunerecul  care-1  înăbuşă  ...  Scînceşte  încet,
           pîn  Şulăm,  negustorul  de  apă  gazoasă.  Nalt,  cearcă să vorbiască ..,
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12