Page 10 - 1905-21

Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 450

RAmîI...
0, nu eşti tu de vină, Sînt taine mari şi-atît de sfinte, Şi totuşi, cînd te simt aproape,
Rămîi, căci soarele-a apus ... Cit nu le poţi mărturisi; Cu farmecul tău nedescris,
Val, simt că 'n lumea ta senină Ţi-e zguduită ’ntreaga fire Un pas, un tremurat depleoape...
Un dor de umbră ţi-am adus. De-un dor nebun de-a Ie trăi. .. Şi taina vieîii-mi pare vis.
Maria Cunţan.
•i|oH£E3*i|o|I)
POPA TUDOR.
Cind să iasă pe portiţă, Gligor diacul se în­ tele acelea ale diacului. închise liniştit portiţa şi
toarse deodată privind drept în ochii preotului. trecu în grădină. Curtea e aşa de goală şi aşa
Cuvintele însă i se opriră în gît, şi numai după de aproape de casă!
ce-şî plecă capul putu să zică cu glas moale: Cărarea dintre meri, cu iarbă roşcată, umedă,
„Să ierţi, Sfinţia Ta, dar aşi zice şi eu o vorbă. pare că e căptuşită cu blană de vulpe. Ca de
Uite dta ... hm. Vreau să zic e păcat să ... o adiere depărtată, frunzele galbine tresar în
Fă-ţî inima mai veselă, Sfinţia Ta! Ştii cum merii bătrînî, cîte unele cad liniştite, plutind,
zice din Evanghelie: „Omul ca iarba,• zilele lui altele se dau repede peste cap, ameţite de înăl­
ca floarea cîmpului." Şi de ce să ne amărîm ţimea din care vin şi de prăpastia în care ajung,
şi viaţa cîtă ni-e dată ? Că iară zice din Evan­ între crengi fire lungi de păianjen, înlăcrimate,
ghelie : „Nici un fir de păr nu cade fără ştirea — pline de mărgele mărunte, fine, albe. —
Tatălui din cer.“ — Vezi, — cîtî-s de bătrîn, Tufele de struguraşi sînt negre, podoaba de
da-s prost, Sfinţia Ta! Că mă pun eu să-ţi frunze s’a scuturat de mult, şi numai holbura
dau învăţături şi pilde. Nu Ie ştii dta ? Doamne, se mai vede întunecată pe unele gătejuţe no­
de le-ar şti toţi popii de pe lume aşa! Atunci duroase. A fost, da, roadă din belşug în anul
eu cred că pe lumea ceealaltă nu ar mai fi ăsta pe meri. Galbine ca aurul şi rumene în
iad. Dar părinte, de una mă doare pe mine ! obraji — ca fetele mari — doisprezece saci
Cum plîng slujbele dtale în biserică! Să ierţi, de mere s’au coborît în pivniţa popii, de să
Sfinţia Ta, dar fă-ţi inima mai veselă." nu bei pe lumea asta nimic numai să mergi
Gligor îşi săltă clichina pe umeri şi plecă acum acolo şi să te imbeţî de mirosul lor.
fără să se mai uite la preot. De mult i-a zăcut Aici au fost napi, dincolo curechî. Un hotar
lui pe suflet să-i vorbiască odată. Dar nu aşa, întreg! S’au făcut bine şi acestea. Ştii nişte
o Doamne, nu aşa. Şi-a fost închegat în minte napi de se mişca pămîntul la un pas cînd îl
o căzanie întreagă, cu pilde din Evanghelii şi scoteai, — şi nişte căpăţinî de curechiu mari cît
scrisorile sf. Pavel. Şi de multeorî i s’a încălzit o căciulă ciobănească şi tari ca peatra. Napii
inima, spunînd cu gîndul căzania aceea de îs în groapă acum, căpăţinile gem sub cel trei
mîngăere. Azi a venit la popa cu nişte trebi: bolovani de piatră, pe cînd cercurile de fer
să vadă părintele nişte contracte, ce el — abia mal cuprind pîntecele buţiî.
diacul — nu le poate chiar bine descurca! Mal la vale s’a făcut otavă bună. pin n’a
Adecă le cunoştea el bine, dar părea că-i tot prea fost, că dase seceta de cu primăvară.
spune cineva: Diece, tu eşti în biserică al doi­ Dar otavă ca strămătura, ştii să nu lase un fir
lea după popa, şi dacă împărţiţi prescurile, la primăvară oile cu meii neîntăriţî încă !
s’ar cădea să-l mîngăi cel puţin, dacă nu-i Şi iată, în partea dreaptă pe dîlmă, merii
poţi lua durerea. Şi pînă ce preotul îi tălmă- tineri, sădiţi de dînsul. Rodesc şi el de vr’o
cia scrisorile, cu capul plecat pe şire, Gligor trei ani şi, Doamne, cum îs de amare merele!
a simţit de multeorî cum i se ridică ca un Ori numai lui i se par aşa ! N’a putut să inînce
nod în piept şi i se opreşte în gît, — da să se nici cînd un măr întreg din aceste. Intîj îl ve-
ridice, dar înghiţa cu greu nodul, şi iar se niau aşa nişte gîndurî depărtate, apoi răsăria
aşeza, cu ochii aţintiţi în pămînt. Abia acum deodată în lumină, într’o lumină albă, un chip
cînd să iese a învins, şi iată că cu ce s’a ales. de femee cu ochii negri, cu faţa albă, albă; se
Mai bine nu zicea nimica! Şi Gligor, gîndin- uita la el cu priviri ce omoară, zimbia şi se ascun­
du-se cît e de slab de înger, mergea încet pe dea iar în negura de unde a eşit. Tudor sta
uliţa strimtă, perzîndu-se în negura deasă, ce înlemnit pînă vedea icoana, cînd aceasta dis­
nu se ridicase de peste sat. părea, o durere rece îl încoiţa inima şi rămî-
Popa Tudor a văzut el bine, că nu pentru nea aşa cu obrajii de ceară, cu mărul în mînă.
scrisorile acelea l-a căutat diacul aşa de dimi­ Vezi că merii aceştia i-au sădit împreună, cu
neaţă, a văzut inima bună şi miloasă a bătrî- ochii umezi de bucurie, tremurînd de viaţa
nului, dar nu înţelegea, ce rost să aibă cuvin­ tînără şi de fericire, în razele învietoare ale