Page 13 - 1905-21

Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 453

încrezător din cap, te-ar fi poftit iar la eî în — Doar s’a îndura Dumnezeii să-ţi dea iar
biserică, unde le-aî putea vedea toate acestea. linişte.
Iar diacul, el, badea Gligor, ar putea să-ţî — Acum îs liniştită, tată, — vai, să şti d-ta
spună şi mai multe, că el din strană vede bine cum îs de liniştită acum. Poate pentrucă simt
în altar şi ştie cum se roagă popa acolo şi aşa o pace în suflet, să nu pot durmi. Cînd
cum îşi duce din cînd în cîitd năframa la ocliî. eşti linştită poţi durmi, tătucă?
Şi diacul ar mai putea să-ţî spue ceva! Că — Vezi bine că poţi, dragă.“ Şi popa Tudor
popa de astăvară e şi mai supărat. Alţii poate se uita cu mirare la copilă şi nu ştia ce să
nu aii băgat de samă, dar el, care vede bine creadă. Vedea că ochii i-s plini de o lumină
în altar, ar jura pe asta una. Şi iată, pînă a neobicinuită — numai odată i-a mai văzut aşa
mai fost lucru la cîmp, pînă s’au adunat bu­ ochii — vedea că în obrajii palizi îi răsar, din
catele, părintele tot mai era cum era, dar acum, cînd în cînd — ca în răstimpuri de gîndire —
de cînd au dat negurile toamnei şi biciue în- garoafe de sînge, — vedea cum buzele-i zim-
tr’una ploi mărunte, Sfinţia sa pare că în fie­ besc, — că e gata să-şi mlădieze trupul fra­
care zi îmbătrîneşte cu un an. Da, el, diacul ged, să-l cuprinză de după gît şi apoi ple-
a băgat-o asta de samă, şi de aceea s’a tot lio- cîndu-se să-i sărute mîna. — Atîta voe bună
tărît să-l rnîngăe. chiar în dimineaţa asta, cînd e atîta umezeală şi
Şi Doamne, mai mult şi ca diacul poate să întunerec.
spună părintele Tudor. „Dacă liniştită poţi durmi, apoi atunci,
Cum şedea sub nucul bătrîn, pe laviţă, în tată, să ştii că Maria dumitale nu se va mai
negura rece a dimineţii de toamnă, preotul se ofili, ne puţind să se odihniască noaptea. Vai,
lăsă iar în voia ghidului, şi — sub priveliştea tată, să şti dta . . . !
rece, pustie a grădinii — îşi văzu toată viaţa — Ce să ştiu ?“
de pînă acum, par’că şi mai dureroasă. Trei Fata, caşi cînd i-ar fi părut rău de ce a spus,
puncte vedea el hotărîtoare în viaţa lui. Întîî caşi cînd totuşi ar vrea să spună mai multe,
lumina aceea albă, curată, arzătoare: preuteasa. se plecă grabnic şi sărută mîna aspră a preo­
Apoi el singur, după moartea Măriei, cînd nu-şi tului. „Ce vrei, dragă ? De ce nu-mi spui ce ai
putea da sama ce s’a petrecut în viaţa lui. Abia pe suflet. Eu văd că ai să-mi spui ceva! — Un
în urmă a aflat, a simţit că mai trăeşte cineva suflet curat, rugător, tînăr năvăli deodată în
în lume, pe lîngă el: fată-sa Maria. Cînd era ochii eî negri.
în preajma lui lumina aceea albă, viaţa lui a — Tată! aşa-s de fericită! Şi-şi împreună
fost numai a Măriei, şi totuşi a tuturor săteni­ braţele după gîtul lui şi-l sărută.
lor, — cînd a rămas singur, viaţa nu a fost nici — Dragă, spune-mi ce ai? De-ar da Dzeît
a lui singur, — iar acum toată viaţa sa e a să fie o veste bună.
copilei. Aşa, greoi, da să cugete acum părin­ — Că-i bună, tată, şi frumoasă, Doamne, fru-
tele Tudor sub nucul din grădină. De mult nu moasă-î, tată!
s’a mai lăsat aşa pradă gîndurilor, şi iată acum — Spune-mi-o dar, vezi îs curios şi eu să
iar i se părea că el e străin în satul ăsta, că ştiu ce-i.
n’are ce căuta în el, că e străin în lumea în­ Nu ţi-o spun că mi-e frică!
treagă. O undă de vînt veni rece de sus, ca o — Fleacuri! De ce să-ţî fie frică ?
învăluire înieptată, şi se izbi în faţa preotului. — Mi-e frică că mă baţi!
Popa Tudor îşi apasă bine palma pe frunte, — Eşti chiar copilă! Cînd te-am mai bătut?
îşi duce mîna prin păr, prin barbă, şi apoi se — Dar acum ştiu că mă baţi, şi de aceea
scoală deodată, ca răsărit din vis, şi porneşte nu-ţî spui.“ Şi eşi grabnic afară.
grabnic pe potecă, spre uşiţa grădinii, bolboro­ Popa Tudor nu putu să nu zimbiastă cu
sind în barbă: bunătate, cînd îşi văzu fata aşa de voioasă, şi
„ Pare că-s beat astăzi. Şi negura asta te face faţa i se lumină pe cîteva clipe: poate că se va fi
par’că să-ţî uiţi de tot. L-a adus potopul pe îndurat Dumnezeu şi-î va fi schimbat gîndurile
diac aproape cu noaptea ’n cap, să-mi spună fetei, că de astăvară e destulă vreme de chin.
mîngăeri, par’că eu de asta nu mai pot.“ Dar apoi faţa i se întunecă îndată din nou, şi
Şi plin de ciudă pe bietul bătrîn că l-a fă­ se ghidi că poate chiar aici să fie cauza bucuriei:
cut să zăboviască atîta, intră grabnic în casă, va fi visat poate pe tînărul acela. Şi-apoi aşa-s
şi aici tiptil se apropie de-o uşe ascultînd. fetele! Dintr’un vis închiagă o viaţă întreagă şi
In lăuntru se aud paşi, caşi cum s’ar plimba nn palat. De altfel feciorii nu-s aşa? Ba ce-î
cineva. Preotul deschise încet uşa. buni, şi cari au să fie nenorociţi în lume, aşa-s
„Iar n’ai putut durmi, Mario, aşadar? şi eî. Nici nu poate să fie pricina bucuriei
— Vai, tată, dragă tată, ba am durmit mult altceva. Cum s’a şi putut gîndi! — Şi preo­
şi;bine! Să;, vezi asară cît ce m’am culcat am tul îşi vedea zdrobită nădejdea de îndreptare,
adurmit... ş i . . . şi-şi descărca iar — ca de atîteaori — toată