Page 4 - 1905-21

444 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905.
veşti la focul cazanului, în care clocotia licta- El se uită nedumerit la mine.
riul de prune, — îmi reamintiam mulţumirile „Cum ? — grăi. — Nu-mi vine să cred, că
copilăriei mele şi nu mat puteam să lucrez cu nu ştii. — Nu-ţî vei mai fi aducînd aminte.
toată inima înainte. — Aş fi plecat fără ca să Erau pline toate gazetele, sînt acum vre-o 15
mai stau pe gîndurî, dacă nu mi-ar fi sunat în luni...
urechi mustrările nevestei mele. — Arareori îmi rămîne timp să citesc ga­
„Şi totuşi, — îmi zisei în cele din urină, — zete"! — îl întrerupsei.
trebue să ies la faţa locului.“ Dacă erau pline gazetele, trebuia să fi fost
N’aş fi fost în stare să dau răspuns lămurit, la mijloc vre-un scandal, despre care oameni
dacă cineva m’ar fi luat repede şi m’ar fi în­ cum se cade nu vorbesc — decît poate cu
trebat, de ce anume trebue să ies, — dar am multă cruţare. Ţiind dar să nu-1 jignesc prin
ieşit — chiar nu ’n căruţă, ca de obicei, ci pe reamintiri pentru el dureroase, nu mai stăruiî.
jos, ca să fac economie de cîţiva lei. „Mă bucur, — urmai schimbînd vorba, — că
Deşi nu dăduse bruma, cîteva zile de-a rîndul întîmplarea a făcut să ne revedem după un
fusese cam rece, şi pe ici pe colo adierea uşoară timp atît de îndelungat şi într’o zi atît de fru­
scutura cîte una din frunzele îngălbenite ale moasă.
plopilor. — Frumoasă, — întimpinâ el, — n’aş putea
Mă cuprindea un fel de înfiorare duioasă cînd să zic, că e ..
le vedeam fluturînd în căderea lor prin văzduh, Ochii lui se ’nvioarară şi iar eşi din ei la
şi mai ales dupăce am eşit în cîmp deschis iveajă omul avîntat pe care-1 ştiam eu.
mi-am domolit pasul, ca să mă bucur mai în­ „îmi place, ce-i drept, — urmă dînsul, —
delung şi mai în tihnă de frumseţa zilei. fiindcă se potriveşte cu starea mea sufletească
înaintea mea, la marginea unui crîng de pe şi frunzele ’ngălbenite, care se scutură una cîte
coasta dela dreapta drumului, se juca aler- una, mă mîngăie prin căderea lor. Frumoasă
gînd peste pajişte o fetiţă de vre-o cinci-şase însă numai ziua de primăvară poate să fie.
ani, iar mai la o parte stetea un domn, pe — Uite, — îi răspunsei, — eu n’am fost
semne tatăl ei, şi-o urmăria în toate mişcările ei. niciodată ’n stare să iau parte la bucuria ce-î
Iar mă cuprinsese ’nduioşarea. cuprinde pe oameni în faţa desprimăvărării."
„Sărmanii mei copii! — îmi zisei. — Cum Ei dete oarecum zănatic din cap.
nu pot şi ei să aibă mulţumirile, pe care le-am „Asta poate să fie adevărat, dar nu dove­
avut eu la vîrsta lor! ?“ deşte nimic, — răspunse el. — Tot frumos ră­
îmi sîngera inima ştiindu-î înjugaţi în aierul mîne albastrul cerului primăvăratic, tot plăcută
îmbîcsit al oraşului, jucîndu-se prin curtea strimtă e adierea blîndă, care topeşte zăpezile rămase
ori stînd îndesuiţî pe băncile şcolii. prin adăposturi, şi e multă dulceaţă ’n razele
Deodată domnul acela se ’ntoarse spre mine soarelui, care, desmorţîndu-le toate, face să ’n-
uitîndu-se stăruitor, cum te uiţi cînd ţi se iveşte colţiască iarba şi să se desfăşure mugurii. Ade­
în preajma vederii cineva, pe care-1 ştii bine, vărate podoabe ale firii sînt, — urmă el luîn-
dar nu l-ai mai văzut de mult şi stai la în­ du-şi avînt, — şi florile ce se ivesc pe ici pe
doială. colo din ce în ce mai dese şi mai felurite, şi
Nu puteam să-i văd faţa, dar după statură fluturii ce zboară fără deastîmpăr, căutînd adă­
şi după mişcări mi se părea cunoscut, un vechiu post pentru progenitura lor priincios, şi' păsă­
şi bun prietin, pe care nu-1 mai văzusem de rile ce cîntă voioase prin crînguri cu frunziş
vre-o douăzeci de ani. fraged.
„Da! — îmi zisei stînd încă la îndoială, — — Bogată e fără îndoială, — îl întrerupsei, — şi
Duţu e ! — Dar cum a ajuns el aici! ?“ plină de farmece totdeauna lumea lui Dumnezeu
Studiaserăm împreună la Viena, — el la fa­ şi mai vîrtos îneîntătoare trebue să fie în timpul,
cultatea de filozofie, iar eu la politechnică, cînd toate ’ntrînsa saltă pregătindu-se de nuntă;
şi era, tînăr de o veselie neistovită şi cu po­ pe mine însă mă îneîntă mai mult toamna,
rniri poetice, mult iubit de toţi. cînd toate-şi dau rodul şi intră după munca
El porni în cele din urmă cu pas hotărît, dar săvîrşită în repaos. — Ne dă, ce-i drept, —
domol spre mine. adăugaî, — primăvara dulceaţa nădăjduim,
„Bine, omule, — îmi zise, — dar tu cum ai toamna însă ajungem la liniştea ’mplinirii.
ajuns aici ?“ — Niciodată nu putem s’ajungem, — strigă
Era el, dar nu cum îl ştiam eu. Slăbise, el. — Toamna e timpul desamăgirilor!
mi se părea îmbătrînit peste măsură, şi-o obo­ — Numai pentru oamenii lipsiţi de cumpăt,
seală sufletească se ogiindia ’n faţa lui suptă care rîvnesc la prea mult! — îi răspunsei eQ.
şi veştedă. — Cel ce ştie să se mulţumiască cu puţin are
„Eu ca eu, — îi răspunsei, — dar tu ce totdeauna prea mult."
cauţi la Buzău?" Duţu dete iar din cap.