Page 12 - 1905-22

Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 471
Cine nu ştie acum prin sat povestea cu xocoşul Cînd s’ajungă cu înfăşatul pe la picioare,
şi găina, cine nu glăsueşte cu drag: mititelul începu să se zvîrcoliască ca o şopîrlă,
Păuniţa începu să plîngă.
Cucurigu, boerî mari,
„Uite-aşa mă năcăjeşte întotdeauna!“ Apoi
Daţi punguţa cu doi bani?
întorcîndu-se spre el:
*
„Nu vreai ? ... Nu vreai ? Ei bine, dacă nu
La şasesprezece ani Păuniţa s’a măritat. După vreai rămîî... pustiu!“ şi plecă spre uşe. Aci
un an m’am dus s’o văd. Era o zi de sărbă­ îşi întoarse faţa, plînsul i se opri şi ochii i se
toare din primăvară. Soarele se uita cu drag luminară ca prin farmec. Se repezi, îşi luă co­
pe ferestruţa cea mică în căsuţa scundă dar pilul în braţe şi-l sărută ... îl sărută.
curată, unde Păuniţa se trudia să-şi înfaşe „Nu te las, nu te las singur... nu te las,
copilul: primul ei copil! faţa îi era luminată Făt-frumosul mamiî!“
de raze şi pe ele par’că se coboria din ceriu Tot copilă rămăsese.
binecuvîntarea. Ce fericită era ! Zaharie Bârsan.
icoflnE D i n STRĂBum.
— Nunta lui Graur. —
Surîs de raze sus pe boltă uşor sclipind se cern in pale
Investmintind albastrul zării ca o năframă de mătasă;
Iar din a dragostei visare, senina florilor crăiasă
Cădelniţează dulci mirezme peste livezi in a ei cale.
Şi toată firea se ’nfioară
De-atîta drag in primăvară,
Că din adincurî par'că creşte cereasca binecuvîntare
S’aştearnă ’n suflete lumina de viată sfîntă dătătoare.
De cîntece de alăută şi chiote răsună satul, —
S’aud detunete de flinte şi chef şi briuri la tot pasul;
Venind se văd butci şi rădvane făcindu-şi sus la curţi popasul,
Căci nunta Hatmanului Graur pornitu-s'a cu minecatul.
Moldova ’ntreag’ a prins de veste
Că-a lui mireasă-i ca ’n poveste;
Şi cum s’anină’n hori şi saltă cu Graur mirele de-a rindul,
Aşa-î de mindră’n joc şi’n vrere, cit nici nu poţi să-ţi da! cugîndul.
Beteală pusu-i-a nănaşa şt lămîiţă ’n părul de-aur,
Şi nestimate să iai lumea pe preţul lor — ta gitu-i salbă ;
Iar pe zăbunul alb ca neaua şi peste rochia-i tot albă
Parc’au fost nins sfios steluţe din poala slăvilor in faur.
Pe chip norocu-i ride-a lene,
Aprinşii ochi clipesc din gene, —
Şi din întreaga ei făptură săruturi pare că-şi iau zborul
Neprihănite şi senine se ’nnalfe dragostii soborul.
Alături Hatmanul tresaltă de-atita sfîntă tinereţă,
Că ’n focul lui istef şi sprinten s’au prins bătrinii glugă ’n horă.
Se minunează tofi nuntaşii şi soacra-i mindră de-aşa noră,
Chiar soarele in straiă de perle s’a înflăcărat l’aşa mindrefă.
Dar iată nun’a rupt colacul:
Mireasa roşie ca macul, —
Sărută minile la socri, la nuni pe rînd, cum se cuvine, —
tar cînd spre Graur se întoarce, seîntee cerul de lumine.
Prin hora spartă, vorniceil, pornesc în chiot cu cinstea la:
Le flutură năframa albă, hiritisirile răsună, —
La ca un zvon de ape ’n murmur de-olaltă creşte voia bună
Cînd ici şi colo'n mers mireasa şi-arată ochii şi beteala.
La mesele făcute roată,
S’au strins nuntaşi cit lumea toată :
Rid bunătăţile întinse şi ochii rîd şi curge vinul,
Iar feţele se ’mbujorează — „că tare-i vechiu şi roş pelinul...!“
Ca ’n legănările de valuri printre cireşii ninşi de floare
S'aud lăutele, — şi cobza uşor ca'n vis finind isonul.
Dar s’a strîmbat pe semne nuna la cei ţigani, că-i schimbă tonul
lntr’o bătută voinicească — „să salte caii din pripioare!..."
Atit; — Şi ’n chiote mesenii
Răzbesc pămîntul ca vedenii;