Page 15 - 1905-22

474 LUCEAFĂRUL. Nrul 22, 1905
Ghiţă rîdea din toată inima. mi-e milă şi mi-e dor, o nu te duce
„Că bine ar fi, domnule doctor, cel puţin Doar viaţa ’ntreagă nu-i decît o clipă...
n’aş fi numai singur cu capul sucit.. Dă-mi balsamul îngăduirii tale,
Din fruntea mesii, tată-său zimbia cu bunătate'
iar „mamă-sa“ îl ameninţa cu degetul. Cu el să-mi vindec frînta mea aripă.
Era aşa de îndestulit cu sine, că nu mai
putea de bucurie. Să-mi pară c’a trecut pe lîngă mine
Cînd se ridică masa, dansul se porni cu multă norocul sfînt şi mi-a întins o floare,
voe bună. S’o umezesc cu lacrămile mele,
Şi pe la trei dimineaţa, cînd doamnele se flpoî roşind s’o pun la cingătoare.
pregătiră de plecare, Ghiţă frămînta pămîntul, MARIA CUNŢAN.
după gît cu alţi pretini de sama lui şi cu alţii
mai bătrîni, într’o sîrbă năpraznică.
Ţiganii trăgeau mai domol din arcuşuri,
domnii, rămaşi acum singuri, se îngrămădiră
mai strînşi de-olalată, închinmd din pahare, m. EminEscu:
vorbind cu mare gălăgie, gesticulînd aprinşi, Monolog din „Mira."
pînă ce zorile dela geam aruncară asupra lor Ştefaniţă Vodă. Mărirea ? (Cu desgust) E
vălul lor vineţiu la început, roşu apoi şi galben
la urmă ... Ce gol, ce sec e sufletul meu! De-aş muri
mai curînd ! Viaţa mea-i o noapte neagră ...
III.
abia o stea mai luce pe cerul ei... numai una...
Cînd Ghiţă se pomeni pela amiaz, rămase
cu ochii ţintă la icoana din părete a mame-siî. Ea... cine-î ea ? Pentru ea aş vrea să mai
„Aşa-i, mamă dragă, că în cealaltă lume trăesc... şi cu toate astea, pare-că din cauza
tu ai iertat uitarea tatii şi veselia mea prefă­ ei voi să mor.
cută de ieri?"
îşi amintia de scrisoarea, pe care o trimese La tine stea din urmă a negrei nopţi viaţă
încă de cu noapte, prin un servitor, lui Iuon: Gîndesc cu întristare. Ş-a morţii pală faţă
depeşa nu putea să întîrzie mai mult de-o zi! Apune ’n nouri roşii, cu diadem de spin,
Cînd, în sfîrşit, depeşa sosi, el se arătă foarte Cu aripele negre, cu vîntu-î de venin,
surprins, năcăjit de pierderea vacanţei proiec­ Ce sîngele-amorţeşte, c’o floare neagră ’n mînă.
tate. Şi buza ei răcită, ochirea ei bătrînă
îşi adună bagajul cătrănit, în vreme ce mamă- M’alungă de viu încă în galbenul mormînt.
sa îi pacheta fel de fel de bunătăţi, resturi dela Dar eu voi viaţă, ziuă, eu voi să beau, să cînt.
Fugi, moarte, de la mine, te pierde ’n noaptea ta
nuntă. Şi-i venia aşa o milă de fenreea aceea, Şi lasă-mi timp să caut... să ’ntorc privirea mea
care nu putea să-i intre în inimă...
La două-zecî de fluturi de aur şi lumini
Pe la zece din noapte urcă în birjă, să nu Ce au trecut ca vîntul... La anii mei senini
scape trenul dela miezul nopţii. Ce s’au ’necat în cupe de vin, pe buze dulci.
Era foarte îndestulit, că reuşise peste aştep- De ce vrei, azi, o suflet, în moarte să te culci ?
Din vîrful dîmbuluî îşi mai întoarse ochii Aii n’ai timp să mai fluturi? In cupă nu e vin?
înspre sat. Casa lor strălucia în noapte, cu In lumea asta albă nu e destul senin
geamurile luminate. îi veni aşa o înduioşare, Să zugrăveşti cu dînsul vre-o cîţiva ani de viaţă,
gîndindu-se la hotărîrea lui întunecată, că n’are Vre-o cîţiva ani de-amorurî smălţaţi în dimineaţă,
să mai vadă geamurile acele. Şi cîntec? Taci corp veşted ! Ani sunt, dar nu-i
Şi întorcîndu-se cu ochi umezi şi încruntaţi [putere
înspre slugă îi zise:
Ci cum risipitorul aureşte cu avere,
„Mînă, măi, mînă!.. .“ A uliţei uscate piatra seacă, măruntă
Al. Ciura. Mi-arn cheltuit viaţa şi fac cu moartea nuntă.
(După o pauză.)
Cu fruntea ’ngălbinită privirea fermecată
FflnTflZIE. Mă ’mpedec în gîndirea-mî de crucea cea secată.
De-a morţii vrajă rece de viu eu mă usuc,
Pe-a vînturilor gînduri eu gîndul meu îl duc.
Te strîng la pieptul meu fără nădejde,
Rumpeţi de pe-a mea frunte auritul diadem
Dar cu un dor ce mistuie şi curmă ... Dară lăsaţi-mî viaţa... să rîd, să nu blestem...
0 dă-mi din raza tinereţii tale, Să nu privesc în lume un ochiţi fără lumină
Primeşte 'n schimb scînteia cea din urmă. Un osîndit ce-1 duce la moarte fără vină.