Page 4 - 1905-22
P. 4
4,54 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905.
veniturile la Paris, în această Romă a timpuri — Nu!
lor noastre. — Portmoneul!
încercă să-şî maî înduplece părinţii cu alte — Nu !
minciuni, dar nu fu chip. Bătrînul îi scrisese — Broşa !
înfuriat şi-î dăduse termen de plecare. — Nu!
Stătea la fereastră, dus pe gîndurî. îi părea — Cerceii!
rău că trebue să se despartă de acest Paris or — Nu !
bitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare — Ei, nu ştiu ! Nu ştiu ! Spune tu ! Spune,
uriaşă, de acest Paris din care el nu cunoştea spune tu, repede !
decît deşărtăciunea şi ale cărui biblioteci şi Apoi, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut prin
inusee şi mijloace de înălţare sufletească el nici minte cam ce s’ar putea ascunde sub acei jur
nu vrea să le cunoască. Dar după dejun sufle nal de pe masă, ea se îndreptă mînioasă spre
tul lui de om uşuratec scutură gîndurile triste, fereastră, smulse din mers jurnalul şi-l motoli
cum scutură o gură de vînt picăturile de ploaie în mîini.
întîrziate pe copaci. — Ah ! Pălăria !
— Ah! Bah! — murmură el cu un accent Desfăcu repede cele două panglicuţe, luă ca
franţuzesc — nu mor eu, fără a maî vedea Pa pacul, scoase pălăria şi rămase multă vreme pe
risul încă odată. Şi dacă n’am diploma, ce ? gîndurî, privind-o.
Nu mor eu de foame ’n ţara românească. Ştia Era aceaşi pălărie pe care o admirase ea în-
tînărul ce spune. în ţara românească nu mor tj’o zi la vitrina unei renumite modiste din Pa
de foame decît oamenii de talent. Se apucă de ris. Se duse în faţa oglinzii, şi-o potrivi bine
împachetat dar nu trecu multă vreme la mijloc pe cap, se uită mulţumită, încîntată la chipul
şi se auziră bătăi în uşă. din oglindă, îi surise, îi făcu o strimbătură dră
— Intră ! gălaşe din vîrful buzelor si-î trimise cu dege
Era ea,~Ninette dragostea lui de cinci ani tele un sărut.
de zile. Deschisese uşa mare, mare de tot şi — Ah ! Ce bine-mi stă!
se oprise o clipă două ’n prag, dreaptă, subţi- Atinse din fugă cu buzele obrazul tinărului,
ratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un su- apoi începu a sări prin odaie, ţinîndu-şî cu
rîs dulce, în ochi cu o^lumină de desmierdare. dreapta pălăria pe cap, cu stingă fustele ce-i
Un miros de violete adie deodată în toată în fîşîiau ca o apă mare în frămîntarea vîntuhiî.
căperea. Era parfumul iubit de ea, parfumul ce — Tra-la-la-la! Tra-la-la-la! Hu-la-Ia-la!
plutia peste întreg trecutul lor de fericire. Bu-um!
Livaridi sări de unde se afla şi se repezi la Tînărul o privia zîmbind. Era aceeaşi Ninette
ea, luîndu-î mîinile. pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceeaşi
— Ce bine-mi pare c’ai venit! .... Va să tînără cu mlădieri de şerpoaică, totdeauna cu
zică ţi-aî ţinut cuvîntul. o romanţă pe buze, fericită de ziua de azi, ne-
— Eu n’am decît un cuvînt!“ — făcu ea păsătoare de ziua de mîne.
mîndră. Se opri apoi din joc gîfîind, aprinsă . la faţă
Tînărul arătă împrejurul lui: şi dupăce se odihni puţin, zise:
— îţi place ? — Să ’mpachetăm!
Ea ridică din umeri şi ţuguie buzele. Era rîndul cărţilor. Ea lua cîte două-trei în
— Dar tare ţi-e de grabă să pleci! — Apoi îşi mînă, întorcea cîte-o foaie din ele peste care
razimă umbreluţa de speteaza unui scaun, îşi privirea îi luneca uşor ca peste o apă, apoi le
scoase pălăria şi punîndu-şî mîinile ’n şolduri întindea tinărului să le aşeze. Dar văzînd că el
făcu pe grozava: nu se pricepea:
— Mă rog la ce-ţi pot da ajutor? — Fugi! Adu-mî tu cărţi şi iasă-mă pe mine
Sub tăliuţa de mătase albastră sînii rotunzi să le aşez.
se umfiară printr’o adîncă sorbire de aer, ochii Ea măsura din ochi cam unde-ar veni fiecare
îi rîdeau şireţi si dojeniau blajin în acelaşi timp, carte, scotea altele de jos, îndrepta rîndul şi le
iar pela tîmple soarele-î poleia citeva şuviţe aşeza una lingă alta, lipite, ca pe nişte mici
de păr blond, dîndu-le strălucirea unei glorii lespezi de pavaj.
aurii. Dar maî în acelaşi timp tîr.ăra se izbi cu Puse un rînd de jurnale peste ele, închise
palma peste frunte, ca un om care-şî aduce capacul şi se aşeză de-asupra cufărului:
aminte de ceva: — Gata! Merg şi eu cu tine ’n România!
— Dar surpriza? Ea glumi, dar tinărul avu un surîs trist:
Livaridi îşi băgă mîna stingă ’n buzunar, pe — Nu se poate!
cînd cu dreapta îşi răsucea sfîrcul mustăţilor. I se părea atît de departe, atît de mică, atît
' — Ghici! de pustie, atît de întunecată, atît de sălbatică
— Umbreluţa ! această sărmană ţară românească!