Page 5 - 1905-23-24

Nrul 23 -4, 1905. LUCEAFĂRUL 485

DASCĂLUL UinTILĂ.
Unde uliţa mare face o cotitură adîncă în apropie. Două coji uscate de mălai se smînciau
pometurile grădinilor, stă o căsuţă cu straşina din mînile lui bătrîne, şi caprele se depărtau
lungă de pae, cu două fereşti ce privesc mirate, acum ronţănind mulţumite. „încet, fetele mele,
îţi face* impresia unei femei bătrîne, micuţă, ce să nu vă rupeţl vr’o măsea, ca fie-iertata lleană.
a înlemnit în înfundătura aceea şi nu mal ştie în vremea din urmă îmi tot arăta cîte-un colţ.
pe ce lume e. Un nuc rotat, care vara trimite ÎI punea în palmă şi-mi zicea: „Iacă!" Dar tu,
luciri de bronz, atinge cu crengile netede ca roşcato, nu vrei nimic? Pare că duci groaza
şerpii coperişul căsuţiî. Curtea e mică, — un lupilor, aşa eşti de fără vlagă, la şi tu şi mal
cuib — să încapă trei capre, una bălană, cu prinde putere !“ După ce-I da şi roşcatei o coaje,
barba mîndră, albă, a doua cu ţintă neagră în deschidea pe ’ndelete portiţa. „Hai, fetelor, la
frunte, cu petece de pănură cernită pe trup. iarbă verde. Să-mi veniţi jucînd şi întinerite.
Asta-I „tărcata dracului". A treia are blană ru­ Tu, roşcato, vezi de te mal scutură şi tu, că de
ginie. Se pare că-I tot ploauă, aşa i de bolnavă nu ajungi pe urma babei mele, săraca !“ Vorbia
privirea. aşa cu ele şi le tot da sfaturi pînă ajungea
Cît ce dă mugurul şi încolţeşte iarba — de in uliţă, pe urmă caprele i se amestecau între
pare c’al preserat vîrfuri de ace verzi pe tot celelalte, de nu le mal cunoştea.
întinsul opritului — pînă nu ciripeşte rîndunica, „Să vezi, dascăle Vintilă, al tărcată îmi scoate
răsună in liniştea umedă a dimineţii cornul sufletul. Am noroc că-I învăţat cînele şi mi-o
căprarului. Pare o chemare adîncă, puternică întoarce el. Nu are stare nici pînă al umplea
pre înălţimi. Din zvonul glasurilor încete ce o pipă de tăbac!“
trezesc vitele din bătătura caldă din curte, din Vintilă zi iubeşte, se uită după capră, dar nu
scîrţăitul portiţelor ce se deschid larg, se des­ o mat vede. „Să vezi — zice el — pe fie-
fac par’că preludiile calde ale unei treziri pu­ iertata a băgat-o odată în toate groazele. Că­
ternice la viaţă. Mugete de vaci plîng unde şi zuse noaptea de vreme, că dase nişte neguri
unde; răsunetul lor se aude departe ca un de părea c’al preserat cenuşe prin aer. Eu, —
suspin. Unii, dupăce au privit mult în lungul cum eram eu pe atunci — mal răsfoiam prin-
drumului, îşi duc vitele iar în curte: n’a fost tr’o carte. Deodată vine baba sprintenă ca o
cornul ciurdaruluî. Ăsta adună caprele, ele mal fată mare şi trînteşte uşa de gîndiai că vin
întîi, că ele-s mal sprintene, sărăcite. Dar a în­ tătarii. „Dascăle, am văzut pe dracul!" zice
văţat nărav rău căprarul: ştie să buciume şi ea. „Bine că 1-aî văzut" zic eu — şi cetesc mal
ca ciurdarul. El ar trebui să zică supţire, pre­ departe. Dar pot să scap de ea ? Nu şi nu, că
lung, şi iată dă glasuri adîncî, de încurcă min­ ea l-a văzut. Dacă nu cred, să mă duc să-l
ţile bieţilor creştini. văd şi eu că e înaintea uşii. Atunci m’am uitat
Numai pe Vintilă nu-l încurcă. Şi doarme odată aspru la babă, am pus ochelarii pe carte
el iepureşte de tot, mal ales de cînd i-a murit şi am eşit. De-o proptea a gardului era un
baba. Că avea o băbuşcă cu obrazul cît pum­ căpăstru, în el şi-a fost încurcat coarnele
nul, şi în pumnul acela ochii erau două gă­ tărcata, ş'acuni sărea de mama focului să scape
mălii galbine de ac, dar care sforăia toată noaptea, şi nu mai putea. Mă apropiu eu ş’o descurc,
de lui Vintilă i se părea că diacul cel bătrîn iar baba făcîndu-şl cruce, fugi în casă. De-a-
cîntă în biserică. Şi durmia Vintilă butuc pînă tuncl ÎI zicem noi „tărcata dracului".
răsăria soarele. La moartea el nu i-a dat nici Caprele sprinte se ’mprăştie, şi căprarul trebue
o lacrimă, nu s’a supărat, ci i se părea că a să-şi iee ziua bună dela dascăl. Vintilă merge
perdut ceva, nu de mare preţ, dar ceva. De încet, cu capul în păinînt spre casa din înfundă­
multeorl eşia în curte cu pălăria în inînă, dar tură. Acum vede el numai cît e de pustie curtea şi
se ’ntorcea grăbit să-şî iee pălăria de pe pat, casa. ÎI vine să se ducă, să porniască undeva,
şi abia tîrziu, dupăce nu o afla nicăiri, băga dar nu ştie unde. Ar şti el. dar n’a răsărit
de samă că-I la el. Beşica cu tăbac îl era încă nici soarele. Cum trece de greu vremea,
după şerpar, şi adeseori o căuta prin toate doamne! Uite, dupăce a cercetat unde au dur-
unghiurile. Şi gâsindu-o nu se putea răbda să mit caprele azi noapte, dupăce a intrat de
nu zică: „Par’că a dat necuratul pe-aicl!“ vr’o trei ori în casă şi a eşit iară, i se pare
Vintilă era în tălpi la cea dintîî suflare a că­ că s’a sculat de-un veac, şi încă nici soarele
prarului. Eşia în curte şi-şi chema caprele. n’a răsărit. Alta era odată, hei, cum au trecut
Treinurîndu-şl barbele, cea bălană şi „tărcata vremile celea bune.
dracului" îşi puneau picioarele dinainte pe Vintilă se aşază pe podmol, îşi aprinde
şerparul lui Vintilă şi i se uitau ţintă în ochi. pipa, şi fumul tot iasă acum de sub mar­
Cea roşcată sta de-oparte şi nu-î venia să se ginile largi ale pălării! şi se perde în stra-