Page 6 - 1905-23-24

486 LUCEAFÂRUL Nrul 23-4, 1905.
şina de pae. în văzduh e linişte încă, nu­ — Bine, dar cine a fost Moisă? Acelaş glas răs­
mai în depărtări se aud unde şi unde sbierăte punde răspicat: „Acum nu mai trăeşte, da lui i-a
prelungi. în răstimpuri se porneşte o boare do- dat Dumnezeu celea zece porunci pe două tăbliţe
moală, ce trece în grabă, dupăce a înfiorat de piatră". Să ştii c’ai nimerit-o, frăţioare, cine
frunzele perilor din grădină. în înălţimi se face ţi-a spus aşa? Copilul răspunde acum mai
tot mai lumină, se pare că cerul se înalţă, se sfios, cu ochii în pămînt: „Domnul învăţător."
limpezeşte tot mai mult. Dealurile înalte îşi lasă Aşa! par’că el ştie, zice Vintilă. Uitaţi-vă voi
încet, încet vălul uşor de umbră, care lunecă la mine, samăn eu cu domnul învăţător? Nu
tot mai multă la vale, pare că se topeşte şi nu ră- samăn. „Nu ! zice un băiat, că dlui n’are aşa
inîne nimic din el, şi soarele ocheşte împrăş­ mustăţimarişi nu i-s albe". — Ba mustăţi are, mă,
tiind suliţi albe, subţiri, pintre copacii de pe dar barbă n’are deloc, zice că barbă numai popii
coasta dela răsărit. Pe drum se aud acum gla­ poartă. „Şi-apoîemai mare decît dta“. Al treilea se
suri arginţii de copii cum mină vitele. Pogă- mestecă şi el în vorbă: „Poate el fi înalt dacă-lduce
nicî de-un cot şi-o palmă, cu pălărioara dată vîntul — aşa a zis odată mama de domnul învă-
pe ceafă, merg cu paşi largi pe lîngă boii din ţător.“
jug, în răstimpuri se opresc să pocniască „pe Vintilă se uită odată pe uliţă, şi zice apoi
sub mină" din bici şi privesc apoi cu ochi băeţilor: „Ian haidaţi numai, şoldanilor, să vă
învingători, beţi de mulţumire, la tatăl ori sluga spun eQ cine a fost Moisă. De unde să ştie
ce vine în urma plugului. Şi pare că anume e dascălul vost cine-i, dacă nici nu s’a născut
zvîrlită casa dascălului în ungheţul acela al uîiţii, cînd trăia Moisă". Bătrînul porneşte încet, copii
să nu vadă nimic. De cîte ori s’a certat el cu după el şi aproape de portiţa lui se opreşte.
baba pentru asta! Să-şi scoată casa la drum, Aci nu-l bagă în samă trecătorii de pe drum.
în şir cu casele creştinilor. Dar Ileana nu şi nu! „Moisă ăla a trăit aici la noi în sat. Eu îl ştiu
Acolo s’a pomenit ea; în cotitura aceea. Vin- cînd a venit, că era numai zdrenţe, ca toţi ji­
tilă se scoală nemulţămit de pe podmol şi iasă danii. Avea un nas, uitaţi-vă numai la copilul
la uliţă. Să mai schimbe o vorbă cu cineva, cel mai mare a lui Ghidali — chiar aşa avea
că doar’ nu s’a îngropa de viu. nasul. S’a rugat el pe la toţi creştinii să-i dee
Ştia Vintilă pentruce iasă. Că treceau plu­ sălaş, dar cine să-şi ia pe necuratul în casă?
gurile, treceau carăie şi oamenii îi dau bineţe Că trebue să ştiţi că jidovii toţi îs înfrăţiţi cu
ca la o faţă cinstită. Dar’ nu asta o aştepta el. dracul, deaceea nu-s ei de-o lege cu ceialalţi
Cînd soarele se ridica de cîteva suluri, din oameni. Dacă a văzut el că nu-l primeşte nime,
porţi, unde şi unde, se iviau copii cu cărţile a mers în casa părăsită. Că era aici o casă
subsuoară şi o luau pe drum la vale. Mulţi fără uşi, fără fereşti, în care n’a locuit pui de
nu erau, că unii răguşiau pe lîngă brazdă, om de cînd e lumea asta. Şi s’a dus el acolo,
şi-au stricat de cînd s'a desprimăvărat, trei fără să-i pese de vorbele oamenilor, cari spuneau
plesne la biciul de fuior. Alţii adurmiau în cîte minuni toate, de ce se petrece în casa aia.
sunetul zurgălăilor de ci laie, afară pe cîmp, Vezi că jidanul la ce e necurat trage. Şi-a stat
cu oile. Dar totuşi veniau destui, că era satul el acolo trei săptămînî încheiate şi n’a eştit
mare şi oameni bogaţi. Zece, doisprăzece, ori din casa aceea. Cînd a fost într’a patra săptă-
cînd putea să adune Vintilă în jurul lui. Şi mînă, miră-te lume de ce n’aî mai văzut. în
care se apropia odată de el, pace bună să mai locul casei celei părăsite o casă nouă nouţă,
vrea să ştie ceva de dascălul dela şcoală. de peatră, cu fereşti ce străluciau cumu--î ar­
— Să văd, băiete, ce cărţi ai! Nu-ţi fie frică, gintul şi cu table la fereşti văpsite verde. în
nu ţi le ia moşul! Aşa! Măi, că frumoase-s casă? Bogăţiile din lume şi nu alta. Năfrămî
batâ-le să le bată. Tu pînă unde ştii din ea? — de mătasâ, pălării, opinci şi nişte giulgiurî
Copilul cu capul plecat răspunde: „Pînă ia V, v“. mai albe decît zăpada. Cînd le vedeai rămîneaî
Mult, tare mult! zice Vintilă. Dar tu pînă unde? încremenit! De unde să le aivă toate astea?
„Eu pînă la iu-iu!“ Asta-i şi mai frumos. Auzi, Vezi, era să uit: erau acolo gogoroane de ză-
mă Ionică, — Ionică te chiamă? ştii tu zicala har în toată forma, fluericî roşii de zăhar, de
aceea: „U iu iu, bunu-i puiu, da-î mai bună să moară copiii după ele. Lumea se cruda şi
găina, care-o frige vecina . N’o ştii! Ei vezi, nu înţelegea. Da eu l-am păzit odată noaptea
11
apoi aia s’o ştii tu! Atunci aş zice şi eu că nu să văd ce face. Şi de ce-am văzut mi s’a făcut
înzadar îţi dau de mîncare acasă. — Vintilă ia părul măciucă. Din casa lui duceau nişte trepte
apoi cartea altui băiat. Măi că ce chipuri de peatră pînă în mijlocul pămîntului. Şi cit
mîndre, bată-le puterea. Dar uite aici unul samănă ce se aşezau creştinii bine, dupăce-şî gătaiî
cu jidanul nost. Ăsta cine-i? Copii se adună cu toţii rugăciunile de sara, pe treptele acelea
grămadă să vadă toţi. „Cină să fie, ăla-i Moisă“, veniau din inima pămîntului patru harapi, negri
zise un băiat, mirîndu-se că Vintilă nu ştie nici ca tăciunele, numai dinţii le sclipiau albi. Aduceau
atîta. bogăţii nouă: şurţe de mătasă, rumenele şi