Page 13 - 1906-01

20 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1906.
Nu-I spusese oare tatăl său că acest ghi- Vedea că boierul se necăjise şi nu vrea să mal
zoroi de boier îl rugase să-l poftiască şi pe el pue şi el gaz în foc.
cînd va veni Mişu ? Venise să-l vadă ca pe un Măcieş urmă:
lucru rar şi cînd soseşte el, dumnealui e pe Ţăranii D-tale din Franţa nu-ţl ies la cîmp
cîmp. Cît pe aci să-l aştepte şi cu masa! Şi decît după ce-au îmbucat o bucată de brînză
acum se obrăzniceşte şi vrea să discute cu el şi dat pe gît cogea-mi-te năstrapă de cafea, de
lucruri mari. Dar ce putea discuta un om in­ cidru sau de vin. Şi unde-ţi muncesc ţăranii
cult, un proprietar cu faţa arsă de soare cu el, din Franţa din noapte pînă’n noapte?. . . Cel
Mişu Livaridi, eşit proaspăt-prospăţel din lustru- din Germania ?! . . . Aceia umblă cu cana de
iala Parisului ?! cafea şi cu sticlele de bere după ei. AI noştri
Arendaşul văzu însă că prin ochii lui Măcieş se ’nfig la muncă de noapte şi nu iau nimic
trecu un fulger de mînie şi călcă pe supt masă în gură pînă la prînzul mic. Se hrănesc şi el
pe Mişu, apoi abătu vorba despre ţăranii din cu aier, bieţii ... Şi dacă pun mîna şi iau cînd
Vultureasca: ie vine bine, asta iar se esplică: au fost furaţi
— Da ştii, boierule, că Vultureşteniî noştri şi amăgiţi şi îngenunchiaţî atît amar de vreme...
sînt cam lungi de mînă ! Care cum veniţi de peste hotarele ţării, ne
Măcieş se uita la el, întrebîndu-1 din ochi: vorbiţi de ce-î pe acolo, strîmbaţl din nas la
Dar de ce? tot ce vedeţi în ţara românească. Ceice vin din
Şi atunci arendaşul începu a înşira cum a Franţa, ne spun să ne franţuzim, ceice vin din
prins el pe unul cu carul încărcat de snopi fu­ Germania, să ne facem Nemţi.
raţi din clăile arendăşeştî, cum a prins pe altul Cind ne veţi spune oare să rămînem Ro­
noaptea cu caii ’n griul verde, şi cum i-a bă­ mâni ?“
tut pînă i-a lăsat lungiţi în drum. Măcieş tăcu şi o linişte grea se lăsă în mij­
— Hoţi, boierule, hoţi şi mincinoşi! locul mesenilor. Tînărul îşi găsise stăpînul şi
Boierul Măcieş dădu să zică ceva, dar Mişu sta acum cu ochii în farfurie, cocoloşind între
îl luă înainte. degete un miez de pîne — obicei apucat din
— Numai Vultureşteniî sînt hoţi? Toţi ţă­ penzion, unde se izbiau băieţii, pe ascuns, cu
ranii dela noi sînt hoţi şi leneşi. Toată iarna bile mici de pîne, în ciuda repetitorilor. Iar Ca­
dorm ca nişte trîntorî şi vara se vaită că mor liopi se uita la el cu băgare de seamă, par’-
de foame. Cînd le vine bine, fură de sting. c’ar fi văzut pe faţa lui un semn pe care pînă
Cinste ia eî nu se pomeneşte! Ruşine ? Nici acum nu-l văzuse. Arendaşul rînjia şi turna vin
atît! . . . Prin Franţa ţăranii sînt muncitori şi în păhare . . .
cinstiţi . . . Noi sîntem un popor de barbari. Dupăce beură cafeaua, se despărţiră. Măcieş
Vorbele cădeau grele, rari, ca spuse de cine dădu niţel ochii ’n gene; arendaşul îşi luă o
ştie ce bărbat învăţat. Caliopi rămăsese cu ochii condică de socotit oamenii şi se duse în gră­
la băiatul el şi nu mal putea de dragul lui. dină sub un pom. Caliopi rămase cu tînărul
Arendaşul se uita la Măcieş, întrebîndu-1 din într’o odaie înnecată în umbră. Băiatul îî spu­
ochi: îţi place ? nea cum a trăit el prin Paris, ce minuni a vă­
Atunci boierul nu se mal putu stăpîni şi ţin­ zut el pe acolo, şi ea îl asculta cu băgare de
tind drept în ochi pe băiatul arendaşului începu : seamă şi par’că vedea aidoma străzile frumoase,
— Domnişorule, să mă ierţi că îndrăznesc şi casele înalte, mulţimea, fierberea acelui oraş
eu care n’am şcoală înaltă ca D-ta să spun un îndepărtat.
cuvînt în chestiunea asta. Ceeace spui D-ta acum Arendaşul socotia zilele cu palmele şi cu ca­
e lucru pe care îl ştim cu toţii: toţi gazetăraşil, rul ce i se făcuseră pîn’acum, cele ce i se vor
toţi oamenii neisprăviţi ne spun pe toate gla­ mal face, pogoanele de seceră încăputate din
surile, că ţăranul român e leneş, beţiv şi hoţ. iarnă pe bani daţi înainte sau pe mălaiu, şi
Toţi oamenii aceştia cari ne vorbesc astfel despre cele pe cari va trebui să le plătiască în bani
ţărănimea noastră, o cunosc tot atît cît cunoaştem gata . . .
noi limba chinezească. Fosta-I D-ta multă vreme Iar boierul Măcieş se sculă curînd, se răcori
la ţară ? Mi se pare că mal mult prin Bucu­ cu apă pe obraz, îşi tăiă o nueluşă de salcie
reşti nri-aî stat. D-ta n’aî dreptul să vorbeşti şi porni domol în sat.
aşa căci tot bănetul cu care al învăţat la Paris, Âţergea încetinel prin praful cald, cu pălăria
eî ţi l-au stors din pămînt. Nu-i aşa, Jani ? pe ceafă, după obiceiul apucat din tinereţe.
Uite, întreabă-ţî părintele, întreabă pe Jani pe Toţi MăcieşiI purtaseră pălăriile aşa: le plăcea
care-1 ploauă ploile şi-l bat vînturile pe cîmp, să-I bată soarele pe frunte . . .
în mijlocul acestor ţărani pe care D-ta îl vor­ Casele păreau pustii. Din gardurile de dra-
beşti de rău. cilă deasă de pe coama şanţurilor răbufuiali cînd
Arendaşul dădu din cap şi nu spuse nimic. şi cînd valuri de căldură ca dintr’un cuptor în-