Page 15 - 1906-01

22 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1906.
să-şi semene apoi griul! Anul trecut dăduse — I s’a urît la noi, domnului Măcieş — zise
zăpada la Vineria Mare şi bieţii oameni erau Ca iopi.
tot pe cîmp. Adecă oamenii, nu ! Numai femeile — Da cum ghicişi D-ta atît de bine?...
şi copilaşii, tremurau de frig, se pîrpăliau pe Ai dat cu bobii?
lingă vre-un foc ce ardea ca pe gliiaţă. Oame­ — Ba nu, da’ se vede?
nii făceau arătură la arendaş. Boerul însă nu se lăsă. Dupăce beu cafeaua,
Şi ştiţi ce dijmă le ia?... Nu din cinci ceru să vie trăsura. La urma urmelor, arenda­
două cum le luaţi D-v.; din două una! Le-a şul porunci lui loniţă, şi boerul plecă.
pus cîte două pogoane de resfet, cîte şase chile Tînărul se duse în grădină. Arendaşul rămase
de dus la gară, le cere muşchiuri şi limba dela cu soţia lui în balcon. Şi atunci Caliopi se dădu
porcul de Crăciun, ouăle şi puii de găină. aproape de el, ca omul care are de spus un
Şi bieţii Vultureştenî rabdă, dar Dumnezeu secret.
ştie pînă cînd . . . — Te-ai mai gîndit ?... Ce vrei să facă Mişu ?
Unde sînt ghiociurile de altă dată care pă­ — Cum ce să facă?! Nu ţi-am spus? Dupăce
căli iau vesele din bucşile roţilor de Ie auziaî de voi isprăvi de treerat mă duc la Bucureşti să
cit colo?! . . . Unde sînt cele trei perechi de vorbesc cu Oţeleanu.
boi pc care le înjuga mai fiecare gospodar? — Va să zică nu vrei să-l mai ţii aci, pe
Unde-i tamaslîcul de vite al Vultureştenilor?... lîngă noi un an doi?
S’au dus toate pe apa Sîmbetei... Ghiociurile — La ce? Trebue să-î fac rost de un loc
se ruginesc şi se părâgînesc . . . Vitele s’au bun în magistratură.
împuţinat, căci arendaşul a spart islazul cel fru­ — Şi eu îţi spun că rău faci!... Mişu nu
mos, să pue grîu în el şi ca loc de iarbă nu poate pleca de lîngă noi... Nu vreau eu ! Auzi ?
lasă decît smîrcurile dinspre Sărata şi rîpile — Şi de ce mă rog?
sterpe... Arendaşul era foarte mirat de această îm­
Boierule, cît îl mai ţii pe moşie ? potrivire din partea soţiei sale şi aruncă între­
Svîrle-i afară ! Svirle-I! barea cu un ton batjocoritor, ca un om care nu
Ăsta e cîne, nu e om !...“ dă voe nimănui să se atingă de planurile lui.
învăţătorul tăcu. — Pentrucă eu cred că de-1 vom lăsa de
Măcieş îşi răsuci o ţigare, dus pe gînduri. lîngă noi, îl vom perde.
Aşa era! Aşa era! El cunoştea prea bine ne­ Jani începu a rîde cu hohote.
voile în care se zbăteau ţăranii. Vedea cum boe- — Va să zică la Paris l-ai lăsat să stea cinci
rimea fuge dela moşii la oraşe, vedea cum se ani de zile şi nu ţi-a fost teamă că-l vei perde
desgrădina tot mai mult credinţa la sate, cum şi acum ţi-e teamă de Bucureşti?
se aciua pe moşiile rodnice arendaşii de neam — Ascultă-mă, Jani, şi pe mine odată. Ştiu
strein, storcind averi din pămîntul frămîntat în eu ce spui.
sîngele strămoşilor noştri. învăţătorul intră în — Ei, ce spui tu ? la să te-aud.
clasă şi dete drumul băeţilor, apoi veni lingă Caliopi nu putu spune mai nimic. Ai fi zis că
Măcieş. Şcolarii trecură pe lîngă ei, cu căciulele i-e ruşine, ai fi zis că are ceva pe suflet. Cu
în mînă, se împrăştiară pe uliţi, umplînd satul glasul domol şi trist ea îngînă:
de larma lor veselă. Boerul chemă pe Curpen — Nici eu nu ştiu bine ce e... dar par’că
în şcoală şi-i dădu o hîrtie de o sută de lei: îmi spune inima să nu-1 lăsăm de lîngă noi.
— Ţine, Marinică, pentru cărţi de premii! — Cum ţi-a venit în minte un fleac ca ăsta?
Apoi plecă. Arendăşiţa oftă uşor şi-şi perdu privirea în
Se duse pînă ’n capul celalalt al satului şi amurgul liniştit. ..
veni pe sub mal. Soarele se pleca spre sfinţit. — Vei vedea tu !
O dungă de nori fumurii alerga de-alungul ce­ Apoi rămase pe gînduri ...
rului ca o cărărue în seninul înălţimilor... Din trecutul vieţii ei îi răsărise în minte un
Ajunse la curte pe înserate, cînd toţi îl aştep­ chip de om şi acest chip îi juca acum înaintea
tau cu masa. Mişu se arăta foarte prietenos, ochilor, plin de umbră ca un liliac uriaş . . .
arendaşul îl primi cu o glumă: Dar cum putea spune ea ce avea pe suflet ?!...
— Cît p’aci să-ţi legăm lingurile de gît, bo- îi era ruşine să n’o rîdă Jani.
erule — cum se zice pe la noi, pe la ţară. îi era ruşine şi-î era teamă de ceea ce-î tre­
Drept răspuns, Măcieş îl întrebă: cuse prin gînd ... Şi cu toate acestea un glas
— îmi dai trăsura să mă duc la oraş? din adîncul fiinţei ei îi spunea să nu dea pe
— Da cum se poate să pleci aşa de grabă? Mişu de lîngă ea.
— Nu se poate, nu se poate! sări şi Mişu. Â văzut bine, a văzut par’că în fundul sufletului
Păi, uite mîne sînt opt zile de cînd stau la D-V. fiului ei şi un fier roşu i-a trecut prin inimă..^