Page 14 - 1906-02

38 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1906.

înţelegi inima! Să te doară sufletul, pen- priveşte, ager şi mustrător, pe oricine intră în
trucă ţi se zdrobeşte, şi totuşi să ţi se ume- casa popii lancu. Numai cînd cele două fete
ziască ochii cînd vezi că el e fericit". Preuteasa trec pe lîngă el, par’că privirile i se îmbună
îl împacă iar, popa îşi umple păharul, se ridiă,c şi un zimbet par’că vrea sâ-î încremeniască pe
ciocneşte cu tine şi zice foarte serios, cu glasadînc: buze. Cînd trec copilele şi cînd trecea Dan,
„Să trăiască Dan, la mulţi ani să trăiască!" feciorul popii lancu, singurul fecior. Numai cît
— Apoi adaogă scurt: „Acum s’a gătat. Nu Dan nu prea era pe acasă. Popa lancu l-a dat
mal bem!“ Dar de durmit trebue să dormi la de mult la carte, să nu se stingă viţa de chi-
el în noaptea aceea. Popa în pat se linişteşte rotoniţl a Munteneştilor. Şi-a vrut el să-î dee
şi povesteşti cu el de-a mal mare dragul. Ştie o văuîţătură temeinică. Dintîl l-a dat ia şcoli
atîtea întîmplări, atîtea păţanii şi le spune aşa româneşti. Şi învăţa băiatul, că avea o frunte
de frumos. Tu stal nedumerit, şi nu ştii nici la deschisă şi nişte ochi luminoşi, de se înseni­
ce să te gîndeştl. Dar în curînd ţi se reîmpros­ nau şi dascălii şi simţiau par’că aşa o căldură
pătează impresia cea dinţii ce aî avut-o, cînd la inimă, cînd răspundea Dan. Popa lancu însă
aî intrat în casa popii, şi-adormî visînd cum nu era mulţumit. Cîte-odată se gîndia mult,
două zine se pogoară din cer şi înseninează părea că vede el ceva departe', şi dupăce ispră-
văzduhul tot. 1 via cu gînpitul zicea preutesel: „Tu, Mario,
11. cine ştie...“ Dar vorba n’o isprăvia niciodată,
Oamenii spun că de cînd s’ati pomenit, în să ştie preuteasa ce vrea să spue. A văzut nu­
satul acesta au fost tot preoţi din neamul Mun­ mai că la a cincia clasă Dan a trebuit să meargă
teneştilor. Popa Ion, popa Niculae, popa Vasile, la şcoli străine. Băiatul s’a împotrivit cît l-aii
şi aşa pe rînd toţi cîţl sînt amintiţi la eşirea cu ajutat puterile lui de cinsprezece ani. Cînd l-a
darurile, piuă la preotul ce face acum pome­ suit popa în căruţă, a răcnit odată: „Nu mă
nirile celor adurmiţî, pînă la popa lancu, toţi duc, tată!“ şi-a dat să sară din căruţă. Dar lancu
sînt din neamul acesta. Cîntăreţî vestiţi şi nişte -a luat în braţe, l-a strîns odată la pept, l-a
dragi de români, de fetele celea mal frumoase sărutat şi i-a zis aşezîndu-l frumos pe lădiţă:
din jur scăpărau toate să le fie preutese. Oameni „Ce ştii tu! Ba te duci!“
cu dare de mînă din moş strămoşi, cari puneau Preuteasa a rămas ca de var, răzimată de
în buzunar, fără să se uite la el, banii ce-i că­ stîlpul portiţil, pe cînd sluga voinic ardea cu
pătaţi la boteze şi cununii. Pentru înmormîn- biciul caii suri, ce alergau în sărite. Şi Dan
tărî nu-şî aduce nime aminte să fi luat vr’odată le-a scris a treia zi că ia lumea ’n cap, aşa i
ceva. Era destul că fac îngroparea, căci aveau de urît, aşa i de străin. Dar n’a luat-o că a
o inimă miloasă de lăcrimau alăturea cu ru­ patra zi popa a fost acolo şi numai atîta i-a
deniile celor adurmiţî. Popa care a fost înaintea zis copilului: „Măi,. Dane, mă, nu vrei tu s’a-
Iul lancu, — popa cel bătrîn — a murit în furci sculţl de tatăl-tău, mă?" D’aî trămura glasul
în vremile de lumină mare şi de izbucniri şi ochii îl erau plini de lacrimi. Copilul s’a
puternice ale răzmeriţii. Oameniî-ţî arată şi acum uitat un răstimp la el, apoi plinsul izbucni şi
locul, — aproape de biserică, — unde şi-a dat numai atîta a putut să zică: „Rămîî, tată!"
sufletul ca un făcător de rele. Şi cînd îţi po­ Şi a dus-o bine Dan şi la şcoală străină,
vestesc cum s’a întîmplat, nu se uită la tine, că avea o minte ageră. Dar cînd venia pe va­
ci ochii lor privesc, arşi de durere şi încruntaţi, canţe acasă, preuteasa nu se putea mira de
spre munţii vineţi, ce-şl desvălue în lumina ajuns de ce e copilul ei aşa de palid şi de ce
soarelui toată greutatea lor. Cînd sfîrşesc de spus, are durerea aceea mare în ochi. Preotul se fă­
numai atunci îşi pleacă capul în pămîntşi zic în cea că nu vede nimic. Icoane nedesluşite, îm­
glas plin de remuşcărî par’că: „A fost un sfînt!" brobodite de neguri, îl veniau mereu în minte,
Popa lancu, nu ştie nime de ce, nu vorbeşte nespus de atrăgătoare. Nu ştia ce are să fie,
nici cînd despre tatăl-său, nu-l aminteşte nici dar simţia că acolo departe, cînd va fi lumină,
odată pe „popa cel bătrîn". In casă însă, sub va trebui să-l vadă şi pe Dan al lui. într’o va­
icoana răstignirii, îl are chipul, un chip care canţă, Dan plecă foarte supărat de-acasă. Ziua