Page 15 - 1906-02
P. 15
Nrul 2, 1903. LUCEAFĂRUL 39
întreagă a hoinărit pe cîmp, pintre muncitori, Zău, mamă, de nu-ţî spun drept: dinţii credeam
prin păduri, şi cînd veni sara acasă obrajii îi că-î un înger."
ardeau şi ochii-î erau plini de văpăi de lumină, Preuteasa se uită la el şi rîde cu mare poftă.
Era numai preuteasa acasă şi Dan i-a povestit „Vezi, Dane, eu cred că nicinu-ţi vei fi ridicat pălă
tot ce-a văzut în ziua aceea, cu atîta patimă, de ria. Ce vor fi gîndit, doar’ pe baroniţa o cunoşti!
gîndia-î că va ţîşni sîngele din obraji. La urmă — Nu ini-am luat-o, că nici n’ain avut
oftă şi zise numai atît: „Vezi, mamă dragă, cum vreme... Dar copila, dupăce a trecut căruţa,
îs oamenii noştri, şi dascălii străini ia şcoală îndată şi-a întors capul şi s’a uitat la mine.
— ne spun că stăm pe-o treaptă cu ţiganii. Auzi, mamă, chiar în ochi mi s’a uitat!“
Ce batjocură!“ Preuteasa rîse din tot sufletul. „Mai ştii! încă
Doi ani de zile aşa a dus-o feciorul popii te-a fi deochiat Ella, bat-o s’o bată de fată.
lancu. Dar cînd a terminat clasa a şasa era de Hai, Dane, că-ţisting eu cărbuni şi nu ţi-a finimic!"
optsprezece ani şi-i mijia o mustăcioară moale Dan nu zise nimic, ci eşi în curte, de-aci
şi deasă, de se opriaii fetele din sat pe drum, merse în grădină, apoi veni iar în curte. Des
şi ziceau „Ui, tu dragă, la ficiorul popii!“ Iar chise portiţa şi eşi în uliţă. Amurgise bine şi
babele oftau: „Tu, soro, oare vom mai trăi noi vitele s’au fost culcat prin curţile creştinilor.
să-l auzim şi pe Dănuţ citind Evangelia?“ Liniştea creştea mereu, se auziau zvonuri de
Preuteasa, aşa cîte-odată, se gîndia că oare părtate, cu cît te apropiat mai mult de capă
ce fată din jur ar vrea Dan să fie preuteasă tul satului. De-asupra, luminile albe se îndesau
aici în satul lor. Dar lui, vezi bine, nu ar fi tot mai tare, bătucind ceriul, caşi cum ai bate
îndrăznit să-i zică o vorbă legănată. Simţia că dese cuie de argint cu gămălie de diamant pe
Dan ar fi roşit pînă după urechi. Că iată, Dan un fond întunecat, neguros.
e de optsprezece ani şi într’o sară, prin Iulie, Ajuns în capătul satului, Dan se întoarse
a venit acasă aprins la faţă ca un bujor. Se iarăşi pe-acelaş drum. Mergea acum repede.
apropie de preuteasa şi-o întreabă — privind-o Acasă cină în grabă şi se culcă.
cu ochi foarte neliniştiţi: „Mamă, cine e dom îi plăcea să doarmă vara afară. Casa popii
nişoara aceea care umblă cu baroniţa dela noi în are pridvor, şi-acolo, doamne, ce pat şi-a mai
trăsură?" — „Cine să fie, fată-sa.“ — „ Fată-sa ?“ făcut Dan. Aproape un pâr, — sădit de stră
întreabă mirat Dan. „Gîndiam că e una străină!“ moşii lor — îşi tremură frunzele uşoare la cea
„Pentru noi e ca şi o străină" zise preuteasa. mai mică boare. Aci, să fi avut gîndurile de
„Nu umblăm la ei, nu vin la noi. Ce-am şi pe lume şi totuşi trebue să poţi durmi. Aşa a
căuta? Apoi nu ne-ain putea nici înţelege. Nu crezut Dan totdeauna. Şi iată, în sara asta tot
ştiu o vorbă româneşte, deşi mai ales doamna nu-1 prinde somnul. Din tot ce a văzut astăzi,
a trăit mult în satul nostru. Dar, ian spune-mi, două imagini se redeşteaptă mereu: aude du-
cum ţi-a venit în minte să întrebi?" ruitul trăsurii şi vede fata. Şi în răstimpuri îi
Dan nu mai cuteză să priviască în ochii vine în minte vorba „Ella", — mamă-sa a zis
preuteseî. „Eram printre lunci, pe drum. Au c’o cheamă Ella. Bine, dar ce avea el cu fata
fost acolo la coasă vr’o douăzeci de Români aceea? Nimic! lac’aşa, i s’a părut şi lui că-î
şi să vezi cum stau acum întinse pe lunci brez- un înger. Atîta tot. Dan se zvîrcolia în pat şi
dele groase. Mirosul de iarbă înflorită te îm cerca să adoarmă. Dar atunci o vedea cum îşi
băta şi de-asupra era un cer senin ca lacrima. întorce capul şi cum i se uită drept în ochi.
Să te fi tot plimbat pe drumul acela. De-odată Şi uite, Dan vede şi acum ochii aceia. Pentru
însă aud cum durăe o trăsură în ropotul de ce şi-a întors Ella capul ? Fleacuri! De ce să
copite alor doi cai negri, cu gîturiie încordate. nu şi-l fi întors, doar nu e ţintuită în trăsură.
Mă ’ntorc, dar nu mă ’ntorc bine şi căruţa Pacea adîncă creşte mereu peste sat şi abia
trece pe lingă mine. Acolo baroniţa şi o fată. tîrziu se ridică şi luna plină, albă. Dar cînd a
Copila avea o pălărioară albă şi haina întreagă văzut-o, a avut o senzaţie foarte ciudată: să
îi era ca zăpada. Numai ochii şi sprîncenele prindă cu mînile amîndouă luna de pe cer, să o
îi erau negre, — încolo zăpadă din pădure. ascundă în sîn: cum e rece, par’că aşa l-ar răcori.