Page 13 - 1906-03
P. 13
Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 61
odăii, cu priviri rătăcite. Eşi afară trîntind uşa Sara, fără să-i spue preutesei ceva, făcu
de se zguduiră fereştile caşi cînd ar fi căzut scrisoarea şi o trimise. Dar noaptea întreagă
trăznetul pe undeva pe aproape. Prin curte n’a popa lancu nu putu să închidă un ochiu.
dat de nime. I se păru că nu stă bine troaca Abia acum, dupăce a prins să se liniştiască
din care beau vitele, — un trunchiu scobit de de izbitura cea dintîî a veştii, abia acum a în
stejar cit toate zilele. Popa il prinse, îl ridică ceput adevărata furtună în sufletul lui. 1 se
de pe pociumbaşă, bătu cu muchea toporului părea că se învîrte casa cu el, apoi că se cu
un pociumb ce era mai ridicat, şi ridică iar fundă într’o prăpastie adîncă, cu o repezeală
trunchiul. Apoi începu să se plimbe furtunos uimitoare. Atunci se opintia în blanele patu
prin curte dela şopru pînă la poartă. S’a împe- lui, să rămînă deasupra să nu se cufunde. Era
decat de două bucăţi de pari. Le-a ridicat şi un întunerec adînc în jurul lui, numai cadrele
le-a zvirlit peste şură. S’a hotărît la ceva. aurite ale unui chip luminau în noaptea aceea.
Se duca şi scrie atît: „Sînt tot bolnav. Încă răQ. Popa lancu îşi aţinti tare privirile asupra chi
Ştergeţi-mî băiatul din şirul clericilor, că poate pului aceluia, şi deodată un fior receîîzgudue
n’o să mai vie". tot trupul. Chipul popii cel bâtrîn îl privia du
Dar cînd să intre în casă să facă scrisoa reros, cu ochii plini de mustrare. Părea că aude
rea, iată un român necăjit intră în curte: un glas ce vine de departe şi-i spune mereu
„Părinte, să faci bine să vii că-i tare rău mâinii!" Ia ureche, dar glasul îî pătrunde pînă în inimă:
Popa lancu privi la el ca la un duşman: „Ce „Nu puteţi voi nimic, nu puteţi!" Şi tot de
vreai, mă? Iară cu moartea? Pare că fără mine departe părea că se apropie icoanele acelea pe
nu puteţi muri! Ba puteţi, vei vedea tu că cari popa le-a văzut în gîndurile lui de atîtea
puteţi! ori, învăluite în ceaţă, şi despre cari credea că
Să erţi, Sfinţia Ta, dar e în cele din odată trebue să se lumineze. Veniau tot mai
urmă!
* — Asta-î! In cele din urmă! Toţi aşa zic,
că-s în cele din urmă! De ce n’ai venit mai
■de vreme atunci?
— Nu ştiam că moare părinte!
— Nu ştiai că moare! Dar trebue să aştepţi
pînă-i să-şi dee duhul ? Atunci să vine la popa ?
Cum v’am spus eu în biserică, mă, cînd trebue
să spui popii că ţi-e bolnav cineva la casă în
clipele din urmă?
— Ci lasă-mă, părinte, păcatele mele că-mi
poate mie ajunge. Nu-mi mai ţinea şi D-ta acum
căzanie!
— Ce căzanie, asta-î minte, mă, minte trebue
să ai!
— Sfinţia Ta, vii ori nu vii? Vroiam numai
să-ţi spuirică e dorinţa mamei să te mai vază
odată şi să mai sărute odată patrafiru, că
ştie Dumnezeu ce va fi pe lumea ceealaltă."
Popa, caşi cînd i-ar fi venit deodată ceva
în minte zise: „Spui că-i bolnavă rău?
— îşi dă sufletul, Sfinţia Ta.
— ■ Săca-ţi-ar capul, de ce nu mi-ai spus mai
în grabă!" Şi popa-şî luă grabnic patrafirul
şi-a pornit, de românul abia se putea ţinea
după el. Arhip Roşea: Cap de expresie.
