Page 4 - 1906-04
P. 4

76                         LUCEAFĂRUL                    Nrul 4, 1906.

                                      SBUcmmflRE.*

            „Ce  stai  aşa  smerit  ca  Sfintu  Ioan  de  Ne-   Sărac  de  sufletul  lui!  —  cît  s’a  mistuit  el
          pomuc  în  capul  podului  ?  —  Ori  du-te  de  te   însuşi din sine.
          culcă, ori bea, dac’aî venit la birt!“  Inima  i  se  încleşta  de  cîteori  se  gîndia  la
            „De  mine  să  nu  vă  doară  capul!  —  răs­  condica lui de călătorie.
           punse  Naţl.  —  Mă  uit  la  voi,  vă  văd  voioşi   îl  vedea  pe  Bocioacă,  înalt  şi  uscat,  stînd  cu
           şi-mi  trece  timpul  bine  ...  Aşi  vrea  şi  eu  să   condica  în  mînă  şi  zicîndu-i  cu  asprime  părin­
           beau,  că  vinul  nu  e  prost:  dar  dacă  nu  pot  ?   tească  :  Să  nu  umbli  hoinar!  să  păzeşti  cinstea
           dacă  firea  nu  mi-1  primeşte  ?  —  Beţi  numai   breslei!
           înainte,  că  eu  plătesc!  —  Are  Hubăr  de  la  Li-   De!  altfel  era  scris  în  condica  lui.  A  stat  mai
           pova  şi  are  şi  Hubăroae!“  —  adause  el  cu  ju­  mult aşa în plimbate decît pe la stăpîn.
           mătate de gură, aşa mai mult pentru sine.  De  geaba!  N’a  fost  el  născut  să  fie  măcelar.
            Păcat  că  nu  erau  pe  aci  prin  apropiere  şi   Şi  nici  n’ar  avea,  dacă  e  vorba,  nevoie  să  fie.
           lăutari.  I-ar  fi  chemat,  ca  veselia  să  fie  deplină.   Are  el  şi  altfel  din  ce  să  trăiască.  Mare  ne­
           Nu  e  lucru  mai  frumos  decît  să  stai  şi  să  pri­  dreptate  i-aiî  făcut,  cînd  l-au  luat  de  la  şcoală!
           veşti,  cum  oamenii  se  veselesc.  Şi  atît  e  de   ce ar fi el acum!
           uşor  să-î  faci  pe  oameni  veseli!  ...  Un  pahar   Săraca mama lui!
           şi încă unul . . . cîteva sînt destule.  A  vrut,  ce-î  drept,  de  dragul  ei.  să  meargă
            Păcat  că  nu  ţine  nici  asta  cît  lumea.  De  la   pe  la  rude,  dar  n’a  putut  să-şi  calce  pe  inimă.
           un  timp  unul  se  moaie,  altul  începe  să  plîngă,   Ce are el cu ele ? Ce să se mai lege de oameni,
           iar  altul  se  face  hărţăgos  şi  răstoarnă  mese  ...   cînd  e  atît  de  bine  să  fii  singur  tu  de  ca­
           înspre  miezu  nopţii  Naţl  nu  mai  putea  să  stea,   pul tău ?
           dar  nu-i  venia  nici  să  se  ducă,  precum  ii  zi­  Greu de tot a fost, şi atît era acum de bine.
           sese prietenul, să se culce.        în  lurnul  de  la  biserica  Minoriţilor  şi  din­
            Păcat  de  aşa  noapte  liniştită,  păcat  de  cerul   colo,  peste  Murăş,  în  cetate,  sunase  de  mult
           cu  stele  şi  de  luna  plină,  păcat  de  tinereţele   un  ceas,  şi  el  se  plimba  înainte  pe  ţărmul  Mu-
           lui  să  le  petreacă  dormind!  Era  un  atît  de   răşuluî,  mergînd  cu  apa  care,  scăldată  valurî-
           dulce  neastîmpăr  în  inima  lui  şi-l  perdea  dor­  vălurele  în  revărsarea  luminii  de  lună,  pleoş-
           mind, iar mîne, poate, nu-1 mai putea găsi.  căia mereu în liniştea nopţii.
            Prea era mult frumoasă noaptea.    Mult era frumos şi bine!
            Şi cîte s’au schimbat în lume!     „Da!  —  îşi  zise  el,  —  e  mai  frumoasă
            Atunci,  în  ziua  de  nuntă,  noaptea  era  tot  fru­  chiar  decum  fusese,  mai  matură,  mai  altfel,  nu
           moasă,  dar  sufletul  lui  se  sbuciuma  în  dureri   ştiu  cum,  —  dar  nu  e,  la  urma  urmelor,  decît
           grele.  Se  cutremura  şi  acum,  cînd  îşi  aducea  o  femee  care-ţî  place,  fiindcă  e  făcută  ca  să-ţi
           aminte  de  ele.  Prostii!  închiDuiri  de  copil  ne­  placă."
           priceput !                          îi  era,  par’că  nu  mai  poate  să  ’nţeleagă,  cum
             Atît îi părea dînsa de frumoasă şi de ademeni­  a putut s’o urgisiască.
           toare,  inimii  lui  atît  de  dorită,  încît  se’nţepenise   „Tu  m’aî  nenorocit!  —  Tu  m’ai  făcut  din
           în  mintea  lui  gîndul,  că  nu  e  pentru  dînsul  cu   om  neom  !“  —  De  cîteori,  umblînd  răsleţ  prin
           putinţă  repaosul  sufletesc  decît  în  apropierea  ei,   lume,  i  le-a  zis  în  gîndul  lui  aceste.  Nu!  ea
           şi  ştiind,  că  nu  poate  să  fie  mereu  aproape  de   nu  !  Dînsa  era  duioasă  şi  se  uita  la  el  cu  ochii
           dînsa,  că  trebue  să-şi  rumpă  gîndul  de  la  dînsa,   scăldaţi în lacrămi şi cu buzele pe jumătate des­
           s’a  siluit  pe  sine  şi  s’a  dus  departe,  ca  să  n’o   chise : era întîmplarea nenorocită la mijloc!
           mai  vază,  să  se  piardă  prin  lumea  cea  mare  şi   Asta trebuia să i-o spune ei.
           s’o uite.                           Mumă-sa  i-a  trimis,  ce-î  drept,  banii  ca  să
                                             treacă  pe  la  Seghedin  la  Timişoara,  dar  dacă
             * Fragment din romanul „Mara“, sub tipar.  s’a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea
   1   2   3   4   5   6   7   8   9