Page 7 - 1906-04
P. 7

Nrul 4, 1906.               LUCEAFĂRUL                         79
      de  niînă,  şi  aşa,  ţinîndu-se  de  mină,  înaintară   nu e bine ! — e o nenorocire pentru noi toţi!“
      în crîngul desfrunzit.               „Am  să  mă  duc  —  zise  el  grăbit,  —  dar
        „Eu nu mai pot!“ — zise ea frîntă.  nu  la  Timişoara,  ci  undeva  mai  departe,  fie  la
        „Ce nu mai poţi?" — întrebă el voios.  Vîrşet  fie  la  Seghedin.  N’are  asta  să  ţie  tot
        Persida se uită lung la el.      aşa,  nu  se  poate  să  ţie,  căci  ar  trebui  să  tnă
        „De  ce  te-aî  făcut  atît  de  jerpelit?"  —  îl   prăpădesc.  Are  să  treacă,  şi  atunci  o  să  mă  în­
      întrebă ea cuprinsă de un fel de frică.  torc la Timişoara."
        „Hmh! — răspunse el rîzînd din toată inima.  Persida începu să tremure în tot trupul.
      —  Ştii  că  e  bine!  ?  —  Jerpelit!  —  Asta  nu   „Eti  trebue  să  mă  întorc  acasă,  —  zise  ea,
      mi-a mal zis-o nimeni."            — şi te rog să mă laşi să merg singură."
        „Fiindcă altora nu le pasă!“       Naţl  era  om  de  stat  mijlociu  ;  acum  însă  el
        „Apoi  tocmai asta  e,  — grăi  dînsul. — Ce-mi  se  îndreptă  în  faţa  ei  şi  părea  cu  un  cap  mai
      pasă  mie  de  toată  lumea  aceasta,  căreia  nu-i  mare decît dînsa.
      pasă de mine! ?“                     „Poftim!  —  pleacă!"  —  grăi  dînsul  rece  şi
        „Dar,  —  zise  ea  mîhnită,  —  omul  trebue  să   aspru, arătîndu-î drumul.
      ţie la sine."
                                          „Nu  !  —  nu  !  —  zise  ea  gemînd,  —  nu  aşa!
        „Nu ţiu de loc! — îi răspunse el uşuratec.  Vino,  dacă  vrei,  cu  mine,  căci  mie  nu-mi  pasă
      —  N’a:.i  la  ce  să  ţiu  !  —  De  mine  însumi  îmi   de nimeni!"
      pasă  chiar  mai  puţin  decît  de  alţii.  —  Umblu
                                           „Nu. — Te rog să pleci!"
      aşa  răsleţ  prin  lume,  şi  oamenii,  văzîndu-mă
                                          „Asa nu pot pleca!" — grăi dînsa deschisă.
      cum  sînt,  trec  pe  lîngă  mine  fără  ca  să  mă
                                          „Ştiam  eu  că  nu  poţi  pleca!“  —  zise  el
      bage ’n seamă."                    rîzînd.
        Persida iar se uită lung la el.
                                          Persida  simţi  ca  şi  cînd  i  s’ar  fi  oprit  deo­
        „De  ce  vorbeşti  aşa!?  —  grăi  dînsa  în­
      duioşată.  —  Uite!  pe  mine  mă  doare  cînd  te   dată  şi  bătăile  inimii  şi  curgerea  sîngelui  prin
                                         vine şi i s’ar fi înseninat toată firea.
      văd  aşa,  şi-o  mai  fi  în  lumea  aceasta  încă  ci­
      neva, pe care-1 doare !“            „Ştiai!  ?  —  grăi  dînsa  cu  glas  limpede.  —
        „Draga  mea!“  —  grăi  dînsul  mişcat,  apoi   Te  înşeli!  Adecă  ce  crezi  D-ta  şi  ce  vrei  cu
      începu  să  se  joace  cu  mîna  ei,  în  vreme  ce   mine  ?  Că  am  slăbiciune  pentru  D-ta,  asta  o
      ea-şi stăpînia plînsul.            ştii:  ai  putut  s’o  vezi  şi  ţi-o  spun  şi  eu,  fiindcă
        Doamne  !  atit  de  multe  erau  în  mintea  lor   nu  e  vina  mea.  A  venit  aşa  fără  de  veste,
      gîndurile,  pe  cari  nu  puteau  să  şi  le  spună  unul   cum  vin  toate  nenorocirile.  Atîte  însă  tot,  şi  mai
      altuia.                            mult  nu  poţi  să  ştii.  Mi-a  fost  milă  de  D-ta;
        „E  de  mult,  —  urmă  el  într’un  tîrziu,  —   dar  dacă  D-tale  nu  ţi-e  milă  de  mine,  fă  ce
      abia-mi  mai  aduc  aminte,  decînd  am  plecat  de   vrei,  că  şi  eu  tot  numai  ceea  ce  eu  voiesc  am
      acasă  şi  tot  n’a  trecut  încă  decît  abia  jumătate   să fac!“
      de  an.  Un  an  şi  jumătate  mai  am  încă  să   Grăind  aceste,  ea  a  plecat,  tot  cum  ieşise
      umblu  aşa  de  geaba  prin  lume,  numai  şi  numai  de-acasă,  cu  pas  liniştit  şi  neşovăitor,  iară  el
      pentrucă  aşa  vrea  tata  şi  mama,  săraca,  dacă  a  rămas  drept,  cu  capul  ridicat,  cu  ochii  ţintă
      mai  vrea  şi  ea  ceva.  l-am  scris,  că  trec  la  Ti­  în urma ei, dar nemişcat din loc.
      mişoara  prin  Seghedin,  fiindcă  ştiam,  că  vine   Şi  mergînd  înainte,  ea  nu  se  uita  înapoi,
      să  mă  întîlniască,  daca-i  spun,  că  am  să  trec  dar  urechea  ei  era  aţintită  îndărăt,  că  doară  va
      prin  Arad.  Iar  acum  mi-e  frică  să  mă  duc  la  prinde  paşii  ce  se  apropie  şi  tot  mai  mult  se
      Timişioara,  fiindcă  ştiu  că  vine  şi  acolo  să  mă  apropie.
      vadă."                              „Grozavă  femee!“  zise  el  venindu-şî  într’un
        „Eu  te  rog  să  te  duci  cît  mai  curînd,  —  îl   tîrziu în fire.
      rugă  ea  stăruitor.  —  Uite!  —  urmă  apoi  des-   „Urît  om  !"  zise  ea  dupăce  sosi  acasă,  apoi
      nădăjduită,  —  eu  nu  mai  pot!  Dacă  te  văd   îşi  acoperi  faţa  cu  ainîndouă  mînile  şi  lacră-
      mereu trecînd, nu mai pot s’o duc aşa, — şi  mile o năpădiră, plînsul o înecă.
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12