Page 13 - 1906-05

114 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1906
Şi cînd găseşte potrivirea aceasta sufletească în preu- satului" nu mal vroia să-l omoare, ci cu aceea vorbă
teasa, care era o femeie „ca de haiduc", el nu o cuce­ venită instinctiv, voia să-l facă să simţă umilirea Iul.
reşte făcîndu-i ochi galeşi sau învirtindu-se în jurul Satisfacerea însă nu durează mal mult de-o clipă, căci
casei ci cîntîndu-î cîntece de dor, ci scăpîndu-o dela Doca îl înjunghie pe dedesupt. Faptul, că lupta se dă
moarte. Unul taur turbat ce se repezise asupra preute- piept la piept şi nu cu arme, pelîngă că o -scoate din
sel, i se pune în faţă Sima cu toporul în mină. Nuvelis­ obicinuit, apoi mal înalţă străşnicia fiinţelor acestora.
tul nu şovăe în faţa mărime! tragice a unor astfel Tot acelaşi român aprig „plămădit în cremene" ca
de scene. „Ciocnirea turbată" intre cumplitul animal şi Sima şi Mîndrea e şi „Gornistul" care suflă goarna ’n
românul ce îi sta neclintit ca un zid, în faţă, îl ispiteşte. ţăndări odată la venirea unui general, e şi flăcăul din
E plăcerea de a putea desfăşura toată activitatea eroi­ Beldie care trece Dunărea printre sloi, atunci cînd nu
lor săi, în scene înfocate ca şi firea l<?r. Aşa e această se încumeta nimeni să o treacă, în „din dragoste". îm­
luptă năpraznică a flăcăului vînjos cu taurul, pe care pins de iuhirea pentru Anica, o fată din neamul învrăş-
descrierea o redă cu aceiaşi iuţeală a desfăşurării ac­ măşit cu al lui, care „îndrăsneaţă şi netemătoare cum era"
ţiunii, cu aceeaşi sacadare a mişcărilor în clipele de des- trecuse de cu ziuă Dunărea abia înghieţată şi rămăsese
nădejde. — Aceeaşi îndrăsneală în alegerea stărilor o dincolo căci se pornise sloiurile, el împreună cu tatăl
arată în nuvela „Robul“ unde flăcăul Tudor îşi aşteaptă el, uitînd de vrăşmăşie, se duce prin pericol de moarte
moartea din şapte puşte îndreptate asupra-I şi care se ca s’o scape. Aşa iubeşte românul. Despre această nu­
repetă şi ’n „Fără noroc", numai că în aceasta din urmă velă s’a spus de cătră dl Bogdan-Duică că ar fi o imitare
e slăbită, deoarece Vasilache asupra căruia e îndreptată nereuşită a „Văduvelor" d-lul Delavrancea. — E o
puşca, nu se aşteaptă serios la moarte. In viforul cum­ particularitate a ne-muzicanţilor prinderea frazelor ase­
plit al stărilor, care încordează cu tărie atît trupul cit mănătoare din operele diferiţilor compositori, căci el
şi sufletul, îşi descarcă nuvelistul energia înţeleg numai trăsăturile mari; ceeea ce e nou, caracte­
In nuvela „Murgu“, una dintre cele mal desăvîrşite ca ristic, ceea ce aduce original fiecare artist într’o temă
stil, dar a cărei acţiune propriu zisă e slăbită prin în­ comună, le scapă. între „Văduvele" D. Delavrancea şi
cadrarea prea palidă, prea calmă, a unul început şi „Din dragoste" a dlui Sandu e o mare deosebire. Ceia
sfîrşit de povestire, care nu e acordat în acelaşi ton cu ce l-a interesat pe D. Delavrancea a fost cearta între
fondul — e cuprinsă asemenea o luptă de un puternic cele două neamuri, pe eind pe D. Sandu l-a interesat
dramatism, între un boer şi un hoţ de cal. Pornit iu­ tocmai dragostea — cum spune şi titlul — şi apoi ta­
tii numai să prinză pe nişte oameni care îl jupuiau co­ bloul Dunării cu sloiuri desprinse, cit şi frămîntarea
pacii pădurii, el dă de nişte hoţi de cal cari poposiau. celor doi, care se avântaseră cu luntrea printre ele. Dra­
Cînd aceştia, la auzul nechezatului murgului, vreu să gostea atît aici, cît şi în Sima Baltag, e redusă numai
fugă, el culcă cu un glonte pe unul la pămînt şi-apol la drumul aspru, cum se şi cuvine unor astfel de voi­
se ia după celalalt. In goana după fugar creşte şi întă- nici, spre fiinţele îndrăgite care şi ele sînt ori femel-
rîtarea de a-1 prinde, aşa că toată lupta cumplită dela haiduc, ori atît de bărbate incit la muncă lasă pe flă­
sfîrşit, e motivată de această aprindere crescîndă, care căi în urmă. D. Evan, înzestrat cu o sensibilitate de
e scoasă cu măiestrie în relief de nuvelist. mimosă, găseşte respingătoare o dragoste fără îmbră­
în „Niţa Mîndrea“ sînt de-asenienea două scene de ţişări, vorbe dulci şi oftaturi. Cine simte însă cu Lamar-
aceeaşi putere: întîi Mîndrea între locuitorii răsculaţi şi tine îl va fi greu să înţeleagă pe Nietzsche şi un Ludo­
al doilea lupta sa cu Iancu Doca. Scena întîi, deşi ase­ vic II al Bavariei sau un losif al ll-lea nu s’ar putea
mănătoare cu cea dintre Tanase Scatiu şi ţăranii răscu­ transpune nici odată în firea lui Napoleon 1. Dovadă că toată
laţi din „Viaţa la Ţară" a Dlui D. Zamfirescu, totuşi în critica potrivnică e provenită numai din neînţelegerea
felul nou cum e redată, îşi păstrează deplină originali­ adevăratelor sentimente care însufleţesc cartea, e că atît
tate. La D. Sandu e poate o dovadă de mal multă fi­ D. Bogdan-Duică cît şi D. Evan găsesc, că D. Sandu
neţe atît în iuţeala stilului care redă acţiunea, cit şi în are talent, însă cartea în care îşi exprimă talentul nu
prătrunderea psihologică a fiinţelor cari vorbesc în fraze e bună . . . Atunci de unde vor fi ghicit domnii critici
întrerupte de emoţie, de şovăire între frică şi bărbăţie, că nuvelistul are talent ? Căci D. Evan nu găseşte ni­
cit şi în economia de descriere. Totuşi mal sus decît mic frumos în ce a scris D. Sandu, iar D. Bogdan tri-
aceasta stă lupta între Niţă Mîndrea şi Iancu Doca, în mete pe cetitor la „pag. 194“ să vază singur o pagină
care doi oameni de aceeaşi putere şi tot atit de por­ bună. Pe dnii critici i-a impresionat această carte, dar
niţi stau strînşl piept la piept în luptă care pe care. fie că au trecut prea uşor peste ea, fie că le lipseşte po­
Fraze scurte şi zmuncite ca mişcările lor spun totul. sibilitatea de a urmări psihologiceşte pe eroii din acest
Vorbă de loc : numai femeia lui Doca care-şi vede volum, eî au rămas numai cu impresiunea cu care
bărbatul şovăind să cază strigă ajutor. Apoi cînd amîn- pleacă un necredincios dintr’o biserică.
dol s’afi prăbuşit la pămînt, Mîndrea care era deasu­ în acţiunile încordate ale eroilor oţeliţi, D. Sandu evită
pra pune învinsului mina în gît: „Să sari la mine, ho­ mal totdeauna melodrama. Sfîrşitul unor desfăşurări de
ţomane, hal ?“ în întrebarea aceasta scurtă care mai fapte aprige ţinut în surdină şi pregătit întăreşte im­
păstrează ceva din respiraţia repede şi aprinsă a luptei presia întregel acţiuni de pînă atunci; surprisa unui brio
se exprimă toată starea sufletească alui Mîndrea, care la sfîrşit fiind un mijloc eftin de a mişca,
biruitor, avînd „sub genunchiul său pe Doca, bătăuşul în lumea creaţiuniel D. Sandu, în care strunele sînt