Page 14 - 1906-05
P. 14
Nrul 5, 1906. LUCEAFĂRUL 115
totdeauna aşa de încordate, sfîrşitul nu cuprinde în sine aşezată, viaţa ei amărîtă, zbătîndu-se singură cu trebu
o înălţare la culme a tot ce e ales în individ, şi nici rile încurcate ale moşiei. Intr’o zi un logofăt tînăr, har
efectul prăbuşirii eroului, în zgomot mare, în „aplau nic şi priceput, fiul unor oameni scăpătaţi, intrînd în
zele publicului 1 *, din starea cea mai acută sufletească, slujbă, ia treburile moşiei pe mînă, uşurînd astfel po
nu o vrea; nu e o apoteozare, ci înăbuşind impresiu- vara stăpinei, care căpătase toată încrederea în cumin
nea melodramatică printr’o faptă maf lumească, mai ţenia acestui flăcău. Căpitanul, bărbatul ei, plecînd ure-
mică fie chiar meschină sau întîmplătoare, trage toată chia Ia vorbele rele ale unui mişel, intră la bănuială,
acţiunea din înălţimea înflăcărării eî pe pămînt, — de că nevasta-1 înşală şi venind acasă întăritat de vin şi
aceea impresiunea puternică realistă a acestor nuvele. de pierderea la cărţi, el o batjocoreşte şi o loveşte.
Pe Sima Baltag fugit cu preuteasa, îl omoară o în- Coana Frăsinica, fire plăpîndă, cade la pat. Zile întregi
tîmplare şi care nu vine aşa deodată ci e pregătită şter- zace în veghea căpitanului, femeii Maria şi a logofătu
gîndu-i efectul de surpriză. .. De aceea pe D. Evan lui. Odată, venindu-şi în fire, cînd era tocmai logofătul
nu l-a mişcat nici măcar cît un fapt divers dela „Uni- de rind, simte ceva neînţeles, tainic, ceva „rânitor de
versul“ ... bineînţeles pentrucă ceia ce a scris D. dulce** pentru acest flăcău credincios. — Se făcea pri
Sandu e artă şi ea trebue să fie cuprinsă de oameni, măvară şi cu înflorirea viorelelor încolţia şi iubirea. Că
impresionabili de artă şi nu de fapte diverse. — Tot pitanul însă cădea din ce în ce mai rău la patimă: îl
capitolul din urină în care se redă moartea lor, e acor chinuia acum gîndul, că logofătul i-a necinstit casa, deci
dat într’un ton sinistru: răsunetele clopotelor dela bi trebuie să-şi răzbune, ldeia de a-1 omori îl persecuta.
serica ’n noapte, urletul lupilor, şueratul întărîtat al cri Intr’o zi, pecînd erau amîndoî la baltă, căpitanul îl îm
văţului şi în sfîrşit presimţirea că au dat în ochiurile puşcă şi apoi se spînzură.
neînghieţate. Scăpînd odată de pericolul morţii, pornesc Căpitanul e tipul beţivului cartofor, cu deciziuni de o
înainte în goana cailor „minaţi ca de un duh rău“ — clipă, cu falşitatea pe care o dă jocul şi care îl face să
„Stăi Simo .. . opreşte**; preuteasa văzuse vîrtejul îna asculte cu plăcere pîrile, cu voinţă slabă. E o fire bine
intea cailor, însă prea tîrziu pentru a se mai opri şi ei hotărîtă, mai cu seamă că în această nuvelă analiza
scapătă împreună cu sania în apă. psihologică devine amănunţită, exprimată însă tot mai
Moartea fugarilor e necesară mai întîi ca întregire a cu seamă în acţiune ca şi ’n celelalte nuvele. Sînt ca
nuvelei. In „Cosma Răcoare“ a dlui Sadoveanu, sfîrşitul racteristice dorinţele lui de a ispiti la joc pe ori cine
cu fuga ’n noapte, e motivat de fondul romantic al în- îi cade la îndemînă, lipsa de mîndrie faţă de oamenii
tregei nuvele, în care nu se simte nevoia faptelor hotă- mai jos decît el şi uşurinţa de a uita chiar fapte din
rîle, totul plutind ca in vis ; pecînd în Sima a dlui Sandu cele mai dureroase, cum de pildă lovirea Frăsinicăf,
un asemenea sfîrşit ar fi destrămat toată acţiunea, i-ar dar cel mai caracteristic e puterea viciului. Cînd nu
fi şters toată viaţa, toată tăria realizmului ei. Că moar poate juca cărţi „îi sfîrîe inima de dor şi atunci face
tea e întîmplătoare, aceasta tot în scopul accentuării re cel puţin pasenţe, care conţin şi o notă de ramoliseală.
alităţii, ori ce alt sfîrşit şovăind între prea mic: de Dorul jocului de cărţi se stinge cu timpul în beţie, cu
pildă prinderea lor de cătră popă, sau între prea mare, care vine şi idea fixă, că „femeea mea se ţine cu lo-
prea înălţat, în care s’ar fi văzut intenţiunea de gofătul**. Noaptea, pecînd ea doarme, el îi intră beat şi
a mişca, s’ar fi văzut că e construit. Să moară însă ntînios în odaie strigînd înfiorător: „scoal’ să te judec**
trebuiau, moartea lor fiind cerută de logica artistică. E şi e cumplită scena care urmează, e nd cu atîta laşitate
o satisfacere necesitată de subiect şi pe care o cere pălmueşte pe logofăt pe furiş... şi apoi înspăimîntat
fiecine, de a-I spune anume ultimul cuvînt, într’o nuvelă de cele făcute îi zice: „De, Vasilache, cine strică, aşa
de un realizm aşa de puternic cum e aceasta. Şi ’n Niţa sînt efl iute!“ Fantezia escitată de alcool îi făureşte în
Mindrea nuvelistul lasă să se vadă aceeeaşi indeminare aceeaşi clipă moartea lui sub pumnii de plumb ai flă
artistică, în sfîrşitul atît de natural. D. Sandu s’a ferit căului şi-atunci teama devine mai grozavă: „Aşa sînt
de-a apoteosa pe Mîndrea şi de aceea lasă ca o faptă eu, bre Vasilache, mai iartă şi Dumiata**. în aceste cu
mişelească — omorul pe ascuns să învingă şi nu vinte se oglindeşte toată josnicia murdară a omului per-
sfirşeşte printr’o posă banală: Mîndrea încoronat dut. Patima beţiei crescînde îi pregătia prăbuşirea mo
de victorie ţinînd pe Doca învins sub picior, ocolind rală. începuse să aibă halucinaţii: vedea o mînă neagră
tocmai impresiunea tabloului lui David cu Goliath. asămînătoare cu mîna pe care o simţia Dan a D. Vlă-
Ca o modulare dintr’un allegro vivace într'un andante huţa pă călcîi, şi în mintea-I turburată nu i se aprinse
în minor, urmează nuvelelor descrise mai sus Fără no clar decît un gînd: omorîrea lui Vasilache. Dar nu avea
roc şi Dezertorul. O fire mai îndurată, mai tristă, mai destulă voinţă şi e minunată pagina (P. 194 a Dlui
cuprinzătoare a durerilor celor slabi, trăieşte ’n aceste G. Bogdan-Duică) în care se arată starea Iui sufletească
nuvele, fără a scădea într’un plîns pentru cei nenoro de nehotărîre, care în numărul vergilor de pe covor
ciţi ; oameni întrupaţi în ele, deşi mai muiaţi de sufe sau în cărţile de joc caută un imbold care să-l decidă.
rinţă, nu cad în desnădăjde, păstrînd încă tăria voinţei, Ideea fixă îl cîştigă din zi în zi pînă cînd îl supune.
a hotărîreî în potriva întîmplăriî. Devine unealta acestei idei. Mecanic, fără gînd chibzuit
„Fără noroc“ e una din nuvelele concepute ’n tră şi voinţă hotărîtă, făptuieşte atît omorul cît şi sinuci
sături mai mari, şipntr’un ritm mai potolit. Pe moşia derea lui, care era implicată. Toată psihologia acestei
Gălbioara îşi trecea Coana Frăsinica, femeie cuminte şi persoane, atît de vie şi hotărîtă — poate prea crudă în