Page 15 - 1906-05
P. 15
116 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1906.
realitatea e! — e redată cu cea mal mare economie de o satisfacere de a-î spune vorbe aspre: „trîntor obraz
analiză sa ii descriere, numai în cîteva acţiuni alese; şi nic" ... şi căpitanul eşit din fire o izbeşte cu cravaşa
această măiestrie a celor cîteva trăsături tari şi sigure peste obrazi...
prin care se fixează caracterul, servesc să ridice cu E o idilă blîndă, negrăită, închisă în inima fiecăruia,
mult meritele nuvelei. Un altul ar fi scris un roman şi dragostea dintre Frasinica şi Vasilache, care se afirmă
poate nu ar mal fi păstrat aceeiaşi expresiune vie. pentru întîia oară mai puternic, atunci cînd Frăsinica
Aceleaşi scene puţine, in care se exteriorizează firea bolnavă, deschizînd ochii îl vede pe vătaf la capul pa
căpitanului, servesc şi pentru Coana Frăsinica şi pentru tului ei. Iar cînd ea se însănătoşează, par’că creşte şi
logofătul Vasilache. — In Coana Frăsinica apare un dragostea. In fiecare zi îi urmăria cu părere de rău ple
caracter nou de femeie, faţă de Anica lui Bivolaru şi carea şi cu bucurie venirea şi această simţire nouă, o
preuteasa din Sima Baltag. Deja trupul ei mărunţel o făcea să se uite mai adînc în inimă. Să fie dragoste, ori
deosebeşte de celelalte femei zdravene. Deşi mărunţică numai „atragerea ce o simte un suflet rănit spre cel ce
şi plăpîndă, femeia aceasta e mai tare decît multe orăşene s’a arătat bun cu el?" Nu ştia nici ea, dar în nopţile
zdravene ; nu ori care ar fi răbdat chinul ei cu căpitanul. lungi şi triste de iarnă, o chinuia.gîndul: „Doamne, oare
Cînd cîte-odată îi venia în gînd: „Doamne, chioară am îl iubesc?" Cînd însă inima-i, care nu simţise niciodată
fost cînd l-am luat pe el! ?“ — „sufletul ei de femeie farmecul durerosal dragostei,slăbia prea mult, atunci sim
crescut în aspre datini de cinste strămoşiască se scu ţul femeii neprihănite îi readucea aminte sentenţa evan-
tura repede de asemenea gînduri răzvrătitoare." Şi cu gelistuluî: „femeia e datoare ascultare şi supunere băr
treburile moşiei tot ea se zbătea căci „să nu fi fost ea, batului." Dar refrenul simţirilor de credinţă era „arsura
se ducea Oalbioara la cărţi." Noroc că după o vreme de foc a cravaşei" şi această amintire umilitoare a fe
aduce Dumnezeii pe logofătul Vasilache, în hărnicia meii cinstite „biciuite cum biciueştî un biet dobitoc" o
căruia îşi puse Coana Frăsinica toată nădejdea. Vasi slăbia. In desnădejde îngenunchia în faţa icoanei. Dar
lache, feciorul unei familii de arendaşi ruinate, e şi el nici aici nu-I slăbia iubirea, tăria sentimentelor dragostei
românul voinic de pînă acum — „putea da piept cu o înfluenţînd atît asupra imaginilor, o făcea să vază în
ceată" — numai sufleteşte e mai îmblînzit. El se îndu- ochii sfîntului din icoană pe ai lui Vasilache. — Toate
ioşiază de durerile altora, inima-i încercată de nenoro sufletele au aceiaşi simţire, numai intensitatea şi forma
cirile neamului său, dîndu-I putinţa de compătimire. El se schimbă după înălţimea firei. Scena aceasta aminteşte
aude plînsul unui copil şi îl ajută singur, căci pe mama gîndul lui Cyrano — de E. Rostand — cuprins în versurile:
i-a luat-o la treabă, şi tot aşa cînd mai departe vede o „Pai tellement pris pour clarte ta chevelure.
altă ceată de copii o „adiere de milă îi trece prin suflet" „Que comme lorsqu ’on a trop fix6 le soleil,
gîndindu-se : „ce necăjiţi cresc sărmanii de ei" ; aceiaşi „On voit sur toute chose ensuite un rond vermeil.
compătimire o va arăta mai tîrziu pentru stăpina sa. „Sur tout,quand j’ai quitte lesfeux dont tu m’inondes,
Cîtă deosebire este între blîndeţea acestuia şi sălbătecia „Mon regard ebloui pose des taches blondes 1“
vichilului din schiţa „la arie‘ a D. Vlahuţa (din Clipe Această poezie sufletească înaltă, înăbuşită şi acor
de linişte), totuşi critica trece peste aceasta hotărînd că dată după inima fiinţelor mai de rînd, cuprinde atîta
dl Sandu are suflet de vataf sau de bandit. — E firesc farmec! (Să nu se ia comparaţia în senzul Manasie-
ca Coana Frăsinica, care sosită dimineaţă dela boerul Shylock.)
P. Zamfirescu, la care avuse sindrofie şi unde îşi lă Venia primăvara şi reînvierea naturei aprinde în om
sase bărbatul la cărţi, după zadarnice încercări de a-1 un dor puternic şi neînţeles de viaţa, care se înălţa în
scoate -- cînd dă cu ochii de acest flăcău harnic, cre omul tînăr la sentimentul de dragoste. Logofătului „îi
dincios, care pleacă pînă în ziuă pe moşie, să simtă venia să deschiză braţele şi să strîngă în ele o făptură
oare-şi-care simpatie pentru el. Cît de deosebite erau iubită," şi de multe ori pofta aceasta îl stăpînia atît de
chipurile amîndorora în mintea ei şi cît de jos i se mult, încît ar fi strîns în braţe „aerul ce nu se poate
arăta căpitanul 1 O clipă frumoasă urmează cînd Fră strînge". Dar visul iubirii lui nu se ridica nici odată
sinica, chemînd pe logofăt ca să-l trimeaţă după că pînă la stăpînă, se temea singur numai să gîndiască aşa
pitan, simte necesitatea de a-î arăta mal multă atenţiune ceva: de aceia nu se spune nicăiri dacă şi el o iubia
decît se dă de obiceiu oricărui servitor şi îi dă o dulceaţă. sau nu; ci numai un sentiment de adorare, de veneraţie
In aerul odăii e cuprinsă toată blîndeţea, tot farmecul se simte în purtarea lui. Aşa în ziua aceia cînd aduce
unei idile tăcute şi nevinovate. Liniştea dulce e însă în Frăsinicăi cepşoarele de viorele culese de pe lan. — In
treruptă de un contrast puternic: Căpitanul mahmur, aerul înviorător al primăverii trebuia să izbucniască şi
supărat de pierderea la carte şi aţîţat de vorbele fo dragostea Frăsinicăi care chinuise atîta timp. Scena dela
stului vataf Pompieru care eşindu-î în cale, îi dă a în cîmp, cînd amîndoi culegeau viorele, e una din cele mai fru
ţelege că logofătul e la cucoană, ajuns acasă în vorba-i moase prin fiinţa analiseî psihologice şi pătrunderea ob
aspră şi „tăietoare ca un cuţit" el îşi arată fără cruţare servaţiei. Cît suferă sărmana Frăsinică în lupta cu forţe
bănuiala sa. Apoi cînd el mărturiseşte că iar a pierdut, egale dintre cinste şi dragoste!... „Cît de greu se
ea îi răspunde ca nici odată „mai bine te perdeaî şi smulg uneori viorelele din pămînt!" Tot aşa de greu îi
tu." In acest răspuns se arată deja schimbarea el. Avea era să-şi prefacă în vorbă dragostea inimeî. „Dar su
prea viu în minte pe flăcăul harnic, cinstit şi bun ca fletul ei curat, oropsit s’a rupt de zaporul îngrozitor al
ă mai simtă milă de acest om pierdut. Scîrbită, simte desnădejdei" şi atunci în lacrămi dureroase îşi sting