Page 3 - 1906-05

102 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1906.
tăm unul pe altul a cunoaşte şi-a preţui un dar Cînd se ridică şi privi uimit spre uşa care
cu mult mai scump — poezia bătrîneţiî!...“ se deschisese încet, o văzu aevea, ca şi cum
tăria gîndurilor lui i-ar fi adus-o. Cu zimbetul
îşi răzirnă capul pe mină, şi închizînd ochii aiurit al omului care visează, păşi spre ea, o
se gîndi mult la înţelesul adînc al acestor două cuprinse în braţe, şi plînser’ amîndoi, fără să-şi
vorbe din urmă. Inconştient, le repeta în minte.
poată spune un cuvînt.
Treptat, sufletul lui se umplea de lumină şi de
evlavie. Marea putere a credinţi! i se lămuri, ca Alexandru Vlahuţă.
în faţa unei minuni neaşteptate.

=|i=®=i|=

SUFLETUL.
— După ADA NEGRI —

Era puternic. — Dumnezeu din ceriuri Cînd pacea dulce ’mbrăţişează bolta
A revărsat pe fruntea lui lumină. Şi florile cu rouă se sărută,
Un cîntăreţ al dorurilor multe, Şi cînd oftatul dragostii curate
Poet supus visării fără nume, Va tremura în adîncimi de zare,
Era frumos în pacea Iui senină Se va ’mpleti în el nepricepută
Şi viefuia neînţeles de lume. Viaţa ta şi sfînta ta visare.
Lui îi grăiau cuvinte înţelese Şi cînd furtuni văzduhul înfioară,
Şi stelele şi lucrurile ţoale, Şi vifore ’n păgînă răsvrătire
Cu glas vrăjit de tainic' armonie. Aprind temutul fulgerelor caier,
Cu-atîta slavă ceriul i-a fost darnic, Cînd îngenunche pocăita minte,
Dar unei inimi vecinie depărtate Tu gemi atunci cu îngrozita fire,
O dragoste el îi cerşia zadarnic. Cutremurat de-aducerile-aminte.
Aşa s’a stins cel mare’n întuneric... Cînd limpede va legăna amurgul,
Singurătatea-î străjue mormîntul In lumi de stele-un cîntec de fecioare
Şi pe movilă soarele-i coboară. Ce-şi tremură sfielnic duioşia,
Peste podoaba teilor în floare Şi-aprins văpaia patimii răsfrînge, —
Tremurător un cîntec poartă vintul, Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Asemeni unei paseri călătoare... Tu, suflete, cu jalea lui vei plînge.
Azi, lutul mort în groapă se desface, Doar" cită vreme lunci vor fi în floare
La sînu-i rodnic îl primeşte glia Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Şi se ’nfrăfeşte cu pămîntul tată. Cît buzele vor cere sărutare,
— Răspunde-mi tu, drumef oprit în cale, Iar florile seninii stropi de rouă,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia, Şi cită vreme, tainică iubire,
Ce-a mai rămas din cîntecele tale ? Scînteia ta vei mai aprinde nouă;
* * *
Cînd crini nuntesc în razele de soare,
Tu, numai tu, cel îmbătat de soare Şi minării ţin alaiul strălucirii,
Şi de lumina sfînt’ a dimineţii, în vifore şi în adînc de mare,
Tu, chinuit de ne’mplinite doruri în stelele ce rîd în împrejurimi,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna, fncopciat în taina sfînt’ a firii
Tu ’nsîngerat, dar neînvins al vieţii, Vei dăinui tu, suflete, de-apururi!
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna !
Octavian Goga.