Page 14 - 1906-07

154 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1906

se puneau la cale noî gospodării. Poporul din moase, are faţă stricată de vărsat; cealaltă are
părţile acestea n’are alt chip de a petrece la ochii aşa de spălăciţi, ori figura aşa de îmbă-
olaltă adunat din mai multe sate. Horele se ur­ trînită, ori obrajii pămîntoşî, ori fălcile prea mari.
mau repede, flăcăii băteau pămîntul după viersul Şi toate au un trup aşa de lipsit de farmec.
lăutarului şi-şi ştergeau năduşala de pe frunte, Cele mititele sînt mai gingaşe şi mai mlădioase,
fetele prinse toate la un loc se legănau mai uşor cum se fac însă fete mari, rămîn scunde, greoaie,
privind la voinicia flăcăilor. ceeace le răpeşte orice gingăşie. Şi cum mai caută
Pe de margine inteligenţa satelor stă şi pri­ să se întreacă prin vestminte şi podoabe, din
veşte : sînt preoţi bătrîni, perceptori roşcovani, care multe i se păreau de rîs lui, cutare s’a
învăţători uscăţivi. Preotul din Merişani stă de boit cu sulimanurî, cutare şi-a scrobit cămaşa
vorbă cu învăţătorul din Floreşti Gheorghe Voinea, pînă a făcut-o întreagă ca o coaje, cutare şi-a
alăturia stă tăcut fecioru-său : Nicu Voinea. E legat la gît cine ştie ce, cutare, mai bogată,
bine croit: înalt, voinic, în faţa-î bărbătească, şi-a încărcat cămaşa şi opregul cu atîţia fluturi
fruntea largă, ochii mari, negrii, citeşti deştep- şi mărgele că te miri cum se mai mişcă sub.
tăciunea, simţirile curate, dragostea de muncă. zaua asta fără rost.
Din capul locului îţi insufla iubire. E pe cale Privia jucîndu-se cu lănţişorul dela ciaşornic,
de a termina liceul, în toamnă merge pe a opta. n’auzia ce vorbiau cei bătrîni şi nu simţia în
In şcoală muria după istoria vitejiilor, a fapte­ suflet decît lipsa unui ceva, pe care-l doria
lor mari, a voinţelor de fier, a oamenilor ne­ fără să-şi dea seama ce-i; n’ar fi putut spune,
muritori. Indumnezeia tăria, virtutea, bărbăţia şi dacă simţirea lui era un fel de regret, de pă­
i se părea că el ar fi trebuit să fie născut în rere de rău, ori de dorinţă vagă. Şi deodată
alt veac. Ii stau pildă înaintea ochilor toţi cei adierea aceasta ce-i trecea mereu peste suflet,
ce la vîrsta lui făptuiseră fapte mari şi la ei se se prefăcu într’un fior, ce-i răscoli de sus pînă
gîndia pururi, îl rodea numai mîhnirea că el jos, ca la ivirea a ceva rar şi neaşteptat. O
trece prin lume vegetînd ca o fiinţă de rînd. clipă îşi puse întrebarea, dacă vedea aevea, ori
Avea un ideal, pe care tot şcoala i-l dăduse: imaginaţia lui aţîţată idealizase unul din tipu­
idealul clasic elin, de desăvîrşită armonie între rile pe care el, poate pe nedrept, le numia co­
suflet şi trup. Ura tot ce nu era potrivit cu mune. Dar vedenia aceasta nu dispărea, trăsă­
acest ideal şi nu odată simţia în el clocotind turile ei nu se perdeau, nu se ştergeau cum se
revoltă contra şcoalei cu viaţa sedentară, cu şterg trăsăturile fiinţelor, pe care închipuirea
monotonia-î plicticoasă şi învăţătura-i seacă şi noastră le piăzmueşte, el îi vedea mişcările, îi
abstractă, contra societăţei stăpînită de preju­ auzia glasul. Nicu rămase cu ochii pironiţi la
decăţi şi de orînduelî în potriva firet. Ii plăceau ea pe jumătate înmărmurit. Şi o bucurie neaş­
pînă la patimă vechile balade, închidea ochii teptată se coborî par’că de undeva şi-i învălui
şi vedea viteji, haiduci, lua parte la răpiri sufletul. De acum păcat că era spre seară, păcat
romantice, poposia în mijloc de codru, ori că nedea nu ţinea trei zile în şir, păcat că
la cîrciume învăluite în umbră şi mai presus de timpul nu se opria pe loc, ca clipele acelea
toate la vîrsta lui vedea în vis şi se gîndia mereu numai să trăiască în veşnicie. N’o mai perdea
la fete frumoase, la eroine din balade şi poveşti. din ochi. Şi cînd ea trecu în partea cealaltă a
Venise la nedee în Merişani pentru a se des­ horei, el lăsă pe cei bătrîni să pună ţara la cale
făta, el nu putea însă găsi desfătare decît în cu sfatul lor şi trecu şi el dincolo, o vedea mer-
lumea visurilor lui, pe care ar fi vrut să le vadă gînd şi i se părea că nimeni nu mai merge ca
mai ales aci la ţară, aievea măcar într’o măsură ea, o vedea zimbind şi nici un zâmbet din lume
cît de mică. Nu găsia însă fiinţele închipuirei n’ar fi preţuit cît al ei, o auzia vorbind şi nici un
lui. Flăcăii erau voinici ce-î drept, dar lui i se glas nu putea fi mai dulce, se prindea în horă, şi
părea că n’au destul avînt şi nu-s destui de nici un joc nu putea fi mai lin şi mai mlădios. Cea­
frumoşi în mişcările trupurilor lor tari şi osoase, laltă nedee nu mai exista pentru el, decît ca un
iar fetele... unde e iubita şi cîntata frumuseţe pervaz, menit să-i dea ei prilejul de a fi mai
românească ? Cutare, care ar avea mişcări fru­ presus decît ori cine din cei şi cele ce erau