Page 17 - 1906-07

Nrul 7, 1906. LUCEAFĂRUL 157

Vorba morarului şi sfîrşitul fusului celei ce vreme ce sîngele i se urcă în obraji, iar ochii i se
torcea se perdeaîi în huruitul morii. făcură par’ că mai buni, maî vii, maî umezi.
Focul pîlpăi iarăşi şi de astădată se luminară Nădi firul, pentru a-1 rupe însă a doua oară
feţele celor două femei; una bătrînă, ştearsă şi apoi a treia oară.
pămîntoasă, cu nişte ochi ce clipiau lung cu- Nu ştia cum să-şî maî birue încurcătura,
căind, ceealaltă .. . Ana lui Şerban. stîngăcia şi necazul.
Nicu uită unde se află. Un fior îl săgetă de Dar glasurile celor ce vorbiau, răsunară deo­
sus pînă jos şi inima începu să-î bată de să dată inaî tare şi Nicu îşi întoarse ochii.
sară din loc. De l-ar fi putut privi cineva la — Grozav lucru, nene Zamfire, şi zici că erai
lumină în clipele acestea, ar fi văzut cum din acolo de faţă?
roşu se făcea palid şi din palid se făcea roşu. — Cum te văd şi mă vezi.
De l-ar fi întrebat ceva moş Zamfir, nu i-ar fi Se sculă, îşi luă traista în spinare, zise „noapte
auzit şi să-l fi auzit, nu i-ar fi putut răspunde, bună" şi ieşi.
i se aşezase par’că ceva în gît. O clipă îî trecu Se deşteptă şi bătrîna: — Ai, fetiţo, nu mai
prin minte gîndul să iese afară să-şî vină în plecaşi ? Te aşteaptă ai tăi acasă.
fire... dar nu ştiu ce putere il ţinea înlemnit, — Haide, zise şi ea cu jumătate de glas, dar
ţintuit pe scăuneşul pe care se aşezase. mîne, moş Zamfire, să vină tata.
încetul cu încetul se maî linişti. II stăpînia — Mîne, inînca-te-ar moşu.
totuşi o vrajă nespusă, li venia să nesocotiască Bătrîna plecase, Ana maî rămase căutîndu-şi
martorii aceştia împotriva cărora i se polimia iar fusul pe jos. După un răstimp ieşi şi ea.
în inimă o umbră de ură nedreaptă, şi s’o Nicu şovăi cîtva, apoi sări şi el de pe scaun.
prindă de mini, s’o îmbrăţişeze, s’o sărute. Cel
puţin dacă ar fi mai aproape de ea, să-î audă
sfîrăitul fusului, să i se atingă de haină, să-i
zică o vorbă. „Ce prostie să te aşezi aşa deo­
dată pe scaun cum îţi zice cineva, fără să te
mai uiţi in jur!“ Cum să se apropie acum?
cum să se scoale în picioare, ori să-şi mute
scaunul ? Că le-ar fi dat în ghid şi lui moş
Zamfir şi celui cu care tăinuia şi maî ales bă-
trîneî aceşteia, care s’ar fi deşteptat de bunăseamă
din toropeala ei. Şi cum să-i zică o vorbă?
c’ar fi trebuit să strige, nu să vorbiască. Ea
s’ar fi speriat, moş Zamfir ar fi rîs şiret, ori
răutăcios; el ar fi vrut să-i vorbiască uşor,
dulce, să-î vorbiască cu ochii — şi nici cu
ochii nu putea; în moară începuse să fie întu-
nerec de tot.
Acuma începu săsegîndiască: Seapropiedefoc
zgîndâră tăciunii şi mai aruncă o mină de
vreascuri. Bilbăra începu să pîlpăe cu reflexe
galbene, roşii şi viorii. De acum o putea privi
în voe şi se hotărî să-şî birue sfiiciunea, să fie
îndrăzneţ. îşi pironi privirile în ochi-i mari,
blînzî, albaştri, în care se îngrămădise acuma
par’că toată mlădierea şi toată gingăşia ei. Fata
îşi plecă ochii in jos şi apoi iar îi ridică încet;
pe furiş întîlni însă pe acei ce-o priviau şi fusu\
i scăpă jos, rupînd firul. Se aplecă să-l ia, în Fată din Suşnieviţa.